Breakfast at Tiffany’s a aparut pe marele ecran in 1961 si a avut un succes enorm. Ei bine, dupa 48 de ani filmul inca mai are succes! Mi se pare rusinos ca nu l-am vazut pana acum, este un film clasic care TREBUIE vazut. Dar mai bine mai tarziu decat niciodata, nu?

Vazand filmul am descoperit-o si eu, intr-un final, pe Audrey Hepburn. Nu cred ca m-am gandit vreodata pana acum la un top al actritelor mele preferate. Imi placea foarte mult Mia Farrow si cam atat… Dar cred ca de acum inainte, la intrebarea: “care este actrita dvs. preferata?”, o sa raspund fara sa ma gandesc prea mult: Audrey Hepburn.

Stiu ca Truman Capote a ales-o intial pentru rolul visatoarei Holly Golightly pe Marilyn Monroe, dar celor de la Paramount li s-a parut mult mai potrivita Audrey Hepburn. Sunt complet de acord cu ei. Cred ca filmul fara Audrey Hepburn nu ar mai fi avut acelasi farmec.
Audrey Hepburn chiar a fost nominalizata in 1962 la Oscar pentru cea mai buna actrita. Insa in acel an Sophia Loren a fost cea care a castigat mult ravnitul trofeu pentru rolul Cesira in La Ciociara.

In schimb, vocea ei l-a ajutat pe Henry Mancini, cel care a compus coloana sonora a filmului, sa castige doua Oscaruri (pentru cea mai buna instrumentatie si pentru cea mai buna coloana sonora/cel mai original cantec). In toate articolele pe care le-am citit, Mancini este cel elogiat. Eu zic ca nu ar trebui sa-l uitam nici pe cel care a compus versurile, Johny Mercer. Mie personal mi se par geniale:

„Moon River, wider than a mile,
I’m crossing you in style some day.
Oh, dream maker, you heart breaker,
wherever you’re going I’m going your way.
Two drifters off to see the world.
There’s such a lot of world to see.
We’re after the same rainbow’s end–
waiting ’round the bend,
my huckleberry friend,
Moon River and me.”

Intr-adevar, una dintre cele mai frumoase si greu de uitat scene este cea in care Holly sta pe pervazul geamului si canta acompaniindu-se la chitara Moon River, tema muzicala a filmului. Este o melodie pe care am ascultat-o de cel putin 1567 de ori. Am ascultat-o interpretata de Frank Sinatra, de Andy Williams, de Luis Armstrong dar varianta cea mai apropiata de sufletul meu este cea cantata de Audrey Hepburn.

Actiunea filmului se petrece in New York-ul anilor ’60. Holly Golightly, o aparitie fermecatoare si diafana incearca sa se descurce in orasul cosmopolit. Visul ei este sa se casatoreasca cu un bogatas, pentru a-l putea ajuta pe fratele ei, Fred, sa-si faca un rost in viata mai usor. Il intalneste, insa, pe Paul Varjack, care-i da toate planurile peste cap si care o face sa se gandeasca la lucrurile cu adevarat importante in viata. Intre cei doi se leaga o stransa prietenie, care ulterior se transforma intr-o frumoasa poveste de dragoste. Firul epic se complica, pe parcurs apar personaje noi, iar finalul fimul, este bineinteles, unul fericit.

Happy-endul tipic hollywoodian lipseste cu desavarsire din cartea lui Capote. Multe episoade triste si intunecate din carte sunt prezentate in film, intr-o alta lumina si li se da o tenta comica. Au existat multe guri rele care au criticat acest lucru, asa cum au criticat si decizia de a o alege pe Audrey Hepburn pentru rolul principal.

Eu ma declar in totalitate multumita de film asa cum este. Sincera sa fiu nu mi-ar fi placut un sfarsit tragic. Iar fan Marylin Monroe nu am fost niciodata.

Nu as renunta la privirea lui Audrey Hepburn din finalul filmului pentru nimic in lume. Este o privire care ar vraji si induiosa pana si inima cea mai inghetata. Este o privire calda, triumfatoare, dar care tradeaza o puternica lupta launtrica. Numai aceasta privire si este de ajuns sa te faca sa-ti doresti sa crezi in happy endings.