Am citit cartea Inei Ilie – „Femeia care a uitat sa nasca” (aparuta la Curtea Veche) extrem de repede, pentru ca mi-a creat dependenta: cum o lasam din mana, simteam nevoia sa reiau lectura. Fara a avea pretentii de mare prozatoare, Ina Ilie reda in cuvinte simple povesti cotidiene, pline de simtire, pe care le poate trai oricine.

Aceste povesti, 14 la numar, sunt scrise atat de firesc, incat, citind o pagina, incepi sa recunosti detalii locative si chiar emotionale, lucruri pe care le-ai trait sau le-ai simtit chiar tu la un moment dat, incat ai impresia ca in urmatoarea pagina vei gasi o poveste care sa fie chiar despre tine, in intregime.

In cartea Inei se regasesc iubiri actuale sau trecute, cu tot cu senzatiile pe care le aduc acestea (nesiguranta, nepasare, durere, ura, neintelegerea persoanei de langa tine sau a motivelor despartirii etc.), gesturi altruiste pornite din ratiune sau din simtire, aventuri sexuale in marele oras sau pe malul marii, intamplari care se rup de realitate si trec de partea SF-ului, precum povestea care da titlul, indreptarea spre cele sfinte si multe altele. Toate sunt spuse din perspectiva femeii care traieste in marele oras, care are nevoie de iubire sau doar de sex, care petrece in baruri pana dimineata, care alearga la birou avand pe fata urmele noptii trecute, care nu e sigura ca el o va mai cauta si a doua zi, care incearca sa inteleaga de ce Dumnezeu e mai atragator decat ea, care se teme, care se bucura, care citeste, care intinde o mana de ajutor.

Ultima poveste este cea mai trista, dar este si cea adevarata, autoarea punand in cuvinte durerea resimtita in urma bolii tatalui ei. Ina isi scrie pana la epuizare toata dragostea ei de fiica, tot efortul depus pentru a-si salva tatal din mainile mortii, timp in care responsabilitatea o apasa, dar ii da, in acelasi timp, puterea de care are nevoie pentru a merge mai departe. Aceasta ultima poveste m-a pus pe ganduri si aproape ca mi-a adus lacrimi in ochi. Am inteles ca pe acela care ti-e tata, chiar daca are si el, ca multi altii, defecte pamantesti, vei descoperi la un moment dat ca il iubesti din toata inima, ca mereu va fi o parte din tine si ca, in clipele cu adevarat tragice, suferinta lui va fi si a ta.

Disperarea impletita cu o iubire necunoscuta pana atunci cade peste finalul acestei carti pe care o recomand cu caldura in special femeilor: “Nu am unde sa plec. Asta e casa mea, toata viata mea, tot ce insemn eu pentru orice forma de viata se afla in patul din salonul doi, in ochii albastri de la capatul patului, in picioarele bolnave si in inima cu un perete lipsa. Inima lui s-a deschis si s-a facut pod intre mine si Dumnezeul iubirii pe care nu l-am cunoscut pana atunci. Pentru prima oara am simtit dragostea, cea care nu te lasa sa pleci niciunde, pentru ca nimic altceva nu mai are rost, pentru ca tot ce esti este iubire.”