“Nu cunosti decat lucrurile pe care le domesticesti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Ei cumpara de la negustori lucruri facute de-a gata. Dar cum nu exista negustori care sa vanda prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei un prieten, domesticeste-ma!”(Le Petit Prince, Antoine de Saint-Exupéry)
Am inceput cu un citat din cartea preferata a copilariei mele pentru ca, urmarind inceputul filmului Le Renard et l’enfant, m-am dus imediat cu gandul la induiosatoarea scena a imblanzirii vulpii din Micul Print. Luand ca punct de plecare aceasta similitudine, pot spune ca ambele, atat filmul cat si cartea se adreseaza in aceeasi masura atat copiilor cat si parintilor. Copiilor le este deschisa poarta inspre visare, iar parintii pot gasi cu usurinta raspunsuri la intrebari ce tin de educatia copiilor lor.
Povestea se invarte in jurul celor doua personaje: Lila (Bertille Noël-Bruneau), o fetita in varsta de 10 ani, ai carei pistrui si cozi roscate mi-au adus aminte de o alta carte a copilariei (Morcoveata a lui Jules Renard) si Titou, vulpoiul siret, dar fricos. Intre ei se leaga o prietenie neobisnuita si plina de farmec.
Totul incepe intr-o insorita zi de toamna cand, intorcandu-se de la scoala prin padure, Lila zareste in apropierea potecii un vulpoi frumos, cu blana lucioasa si privirea sireata. Intalnirea inopinata o face pe micuta sa nu se mai gandeasca la nimic altceva decat la prietenia minunata ce s-ar putea lega intre ei.
Incepand din acea zi, fetita isi petrece majoritatea timpului in padure, colindand-o dintr-un capat in altul, in cautarea vulpoiului. Anotimpurile se succed, aducand cu ele culori si miresme noi. Odata cu trecerea lor, fetita reuseste sa domesticeasca gradual vulpoiul. Treptat, distanta dintre ei se micsoareaza si rabdarea fetitei este rasplatita pe masura: vulpoiul Titou se transforma in calauza ei prin padurea necunoscuta, dezvaluindu-i locuri minunate, la care ea nici nu visa.
Toate aceste drumetii ii apropie, dar fetita profita de situatie si, fara sa-si dea seama, devine posesiva, incepand sa sufoce vulpoiul cu jocurile ei. Acesta devine animalul ei de casa. Punctul culminant este atins atunci cand rolurile se inverseaza si fetita devine calauza vulpoiului in propria-i casa. Prizonier intr-un spatiu inchis, vulpoiul o ia razna si se panicheaza asa de tare incat sare prin geamul inchis. Fetita il gaseste in curte, plin de sange si, cu ochii inlacrimati, il duce in padure, la vizuina lui.
Lila este profund rusinata. Simte ca si-a tradat prietenul. Se mai inveseleste cand isi da seama ca Titou traieste. Dar din acel moment simte ca prietenia lor nu va mai putea fi niciodata ca la inceput, pentru ca transformase dragostea in posesivitate.
Felul de a fi al fetitei nu se aseamana deloc cu cel al unui copil din secolul vitezei, care, rasfatat si ocrotit peste masura, crede ca totul i se cuvine. Lila, dimpotriva, este extrem de rabdatoare si hotarata, isi asuma riscurile si isi pastreaza sangele rece in situatii in care pana si un adult s-ar pierde cu firea. Ea este dovada vie ca apropierea de natura si libertatea acordata unui copil pot fi extrem de benefice. Luc Jacquet, regizorul filmului subliniaza acest lucru intr-un interviu: ”Copiii au nevoie de adulti pentru a le transforma imaginatia si sperantele in lucruri marete. Asta-i cea mai buna cale de a-i invata cum sa traiasca.”. Iar eu cred ca un inceput bun in acest sens ar fi acest film minunat, care imbina cu succes, lumina cu intunericul si fantasticul cu realul.
Le Renard et l’Enfant
de Ioana Sandru adaugat pe 27 - 03 - 2009
1 raspuns
Foarte bun comentariul, nu atat de profund, dar evident…sa zicem romantic.
Postat pe 06-01-2010 la 16:54
Adauga un comentariu