„Recomand muzica lui Mozart ca remediu impotriva disperarii, caci in evolutiile ei nu poti simti altceva decit o luminoasa poezie a existentei. Ea este echivalentul sonor al azurului. Numai astfel de transpozitii mai pot face sesizabila calitatea intima a unei opere. [...] Mozart este un Botticelli cu mai multa melancolie. Primavera cu o roua, care ar putea fi lacrimi [...] In puritatea aeriana a acestei muzici, care atinge uneori o sublima gravitate melancolica, nu o data te simti usor, transparent si ingeresc. [...] Mozart ma face sa regret eroarea lui Adam.” Emil Cioran


O sa precizez de la bun inceput ca articolul de fata nu-si propune sa fie o biografie exhaustiva a geniului muzical al lui Mozart. Sute de pagini ar trebui scrise fara a putea cuprinde tot ceea ce ar putea fi spus despre el. Din acest motiv o sa incerc sa prezint o singura capodopera mozartiana. Fiind in imposibilitatea de a alege, m-am folosit de un criteriu de selectie temporal: pentru ca suntem in Saptamana Patimilor, chiar in Vinerea Mare, zi de doliu a crestinatatii, zi in care Iisus Hristos a fost rastignit, nu am putut alege altceva mai potrivit decat Recviemul in Re Minor. Pentru a clarifica analogia, o sa explic mai intai termenul de recviem.

La origine, recviem-ul (cunoscut si sub denumirea de Misa Pro Defunctis) este termenul folosit in Biserica Romano-Catolica pentru a desemna o slujba religioasa de pomenire a unei persoane decedate. Ulterior, termenul va desemna compozitia corala cu orchestra, scrisa pe textul liturgic al misei funebre.

Recviemul este considerat a fi una dintre cele mai impresionante compozitii muzicale. Peste 2000 de recviemuri au fost compuse pana in prezent. Cele ale lui Gossec, Brahms, Berlioz, Verdi si Dvořák sunt dintre cele mai cunoscute.

Recviemul lui Mozart (care poarta in catalogul Kochel al lucrarilor mozartiene numarul 626) a fost conceput ca o lucrare de mari dimensiuni, pentru solisti, orchestra si cor mixt. Acest recviem a fost interpretat la funeraliile lui Haydn, in 1809, si la cele ale lui Frédéric Chopin, 40 de ani mai tarziu. Desi exista mitul conform caruia ar fi fost cantat chiar la funeraliile lui Mozart, acest lucru nu este atestat, ba este chiar considerat de istorici ca fiind imposibil.

Recviemul are o istorie complexa si intortocheata, fiind invaluit in mister de secole. Secretul care a inconjurat comanda anonima a recviemului, moartea precipitata a lui Mozart inainte de a-l termina, completarea lui post-mortem de catre muzicienii angajati de sotia sa au condus inevitabil la controverse si speculatii ce dureaza de aproximativ doua secole.

Lucrarea i-a fost comandata lui Mozart de catre Contele de Walsegg pentru a fi cantata in cinstea sotiei sale decedate. Acesta era un muzician de mana a doua, cunoscut pentru lipsa harului muzical. Pentru a substitui acest defect, el platea compozitorilor mai inzestrati opere, pe care ulterior si le insusea, prezentandu-le ca fiind compozitii proprii. Este evidenta intentia contelui si in acest caz. Tocmai de aceea termenii contractului incheiat intre el si Mozart au fost pastrati secret. Nici macar Mozart nu stia cine este persoana pentru care compune.

El era convins ca scrie muzica pentru propria-i moarte. Asa a si fost! In ziua de 5 decembrie 1791, viata scurta a lui Mozart s-a stins. Avea numai 35 de ani. Dupa un scurt serviciu divin la catedrala Sfantul Stefan din Viena, trupul sau a fost dus, fara cortegiu, la cimitirul Sfantul Marcu. Din acest motiv locul mormantului sau a ramas necunoscut. Abia in 1859 a fost ridicat un monument funerar in cimitir, amplasarea sa facandu-se, insa, cu totul aleatoriu.

Pentru ca atatea intrigi si minciuni s-au tesut in jurul acestei compozitii, este inevitabila si totodata explicabila aparitia a tot soiul de mituri despre conceperea ei. Unul dintre cele mai celebre mituri este cel conform caruia rivalul sau, compozitoul italian Antonio Salieri i-ar fi comandat recviemul, si tot el i-ar fi cauzat si moartea, otravindu-l. Sursa acestui mit o reprezinta piesa de teatru a lui Alexandr Puskin, Mozart si Salieri, pe baza careia Rimsky-Korsakov a compus opera cu acelasi nume. Piesa lui Puskin a stat si la baza piesei de teatru a lui Peter Shaffer, care la randul ei a constituit scenariul filmului Amadeus, regizat de Milos Forman. Cu toate ca in acest film, intentia declarata a regizorului nu a fost aceea de a povesti adevarul istoric, multi au fost aceia care au luat faptele prezentate acolo ca fiind adevarate.

Daca aceste fapte sunt pur speculative si nu pot fi demonstrate, exista un aspect din viata lui Mozart care nu poate fi atins, care nu poate fi pus sub semnul intrebarii si caruia multi i s-au inchinat. Este vorba despre geniul sau muzical. Mozart compunea si improviza cu o rapiditate fenomenala. Scria si orchestra direct in manuscris, fara stersaturi, fara greseli. Scena din filmul Amadeus, in care Salieri este cutremurat de partiturile fara stersaturi ale rivalului sau, se sprijina pe elemente biografice certe: rapiditatea componistica si memoria fabuloasa ale lui Mozart sunt unanim recunocute de toti biografii. S-au gasit chiar explicatii fiziologice care sa justifice aceste insusiri fenomenale: se spune ca pulsul lui Mozart era de doua ori mai mare decat cel normal, iar urechile sale aveau o conformatie neobisnuita.

Nici aceste atestari nu pot fi dovedite in totalitate. Singura certitudine care ne ramane este muzica. Muzica mozartiana continua sa seduca neconditionat, transgresand chiar si barierele religioase. Vesela sau trista, ea continua sa fascineze si sa emotioneze pe oricine se incumeta sa o primeasca in suflet.