Festivalul Comediei Romanesti festCO 2009, organizat de Teatrul de Comedie, s-a deschis pe 6 mai cu piesa lui Matei Visniec “Mansarda la Paris”, in regia lui Radu Afrim, jucata in limba franceza. Publicul de varste diferite aproape a umplut Sala Mare a Teatrului de Comedie si a fost un complice sensibil si atent pentru cei care au interpretat cu talent bucati din viata celui care a fost - cand mai adulat, cand mai contestat - Emil Cioran.
Scrisul despre o piesa de teatru care il are in centrul ei pe Emil Cioran e la fel de frumos si de emotionant ca a scrie despre Cioran insusi. Sa vezi piesa lui Matei Visniec e ca si cum te-ai reintalni cu un bun si vechi prieten, care iti spune din nou cuvinte dragi, pe care le stiai de multa vreme si acum, auzindu-le din nou, te lasi purtat de amintiri.
Piesa “Mansarda la Paris” a adus in fata spectatorilor fragmente reale din viata filosofului roman de limba franceza, asa cum scriitorul, bolnav de Alzhaimer, si le amintea. “Doamna Memoria” il parasea frecvent, asa ca monsieur Cioran se trezea nu de putine ori ca uita adrese, numere de telefon, patul in care dormea si multe alte lucruri esentiale. Toate aceste fragmente care alcatuiau amintirile scriitorului s-au inlantuit amuzant si ironic de-a lungul a mai bine de 90 de minute, in care am ras cu pofta sau am zambit nostalgic, dand dreptate cugetarilor cioraniene si remarcand multitudinea de citate din opera controversatului filosof.
Constantin Cojocaru i-a dat viata intr-un mod extrem de placut lui Emil Cioran, facand din acesta un batranel mai mult pus pe sotii decat serios. Astfel, l-am vazut pe Cioran cand in Gradina Luxemburg, hranind porumbeii, cand in Gara de Est, asteptand un tren care nu mai venea si purtand o discutie repetitiva si teribil de amuzanta prin absurditatea ei cu baiatul care cara bagajele, cand la Sorbona, unde a participat la cursul de filosofie despre el insusi, iar profesorul nu era decis daca sa il primeasca la ora sau nu, in timp ce studentii isi manifestau fatis admiratia fata de insusi obiectul studiului lor, cand la spital, sfatuindu-l pe un fanatic al cartilor lui sa nu se sinucida. Nu a fost uitata nici dragostea, Cioran suspinand dupa “nemtoaica” de care indragostit ca un adolescent si care ii impunea o relatie platonica, desi el o dorea fizic cu o intensitate tinereasca, asa cum nu a fost uitat nici dezgustul filosofului fata de tara de origine, pe care o considera stearsa, irelevanta in istorie, adormita timp de 1000 de ani.
Marile teme ale operei lui Cioran - viata, moartea, sinuciderea, importanta luciditatii, singuratatea - au fost infatisate sub forma unor pasaje dramatice, care cadeau in comedie in cele din urma, la fel si contradictiile din scrierile lui. Autorul era acuzat de multe ori ca a negat afirmatii pe care anterior le daduse ca axiome - chestiune recunoscuta in viata reala de scriitorul insusi, care isi motiva scrierile antitetice prin faptul ca nu a incercat sa pacaleasca pe nimeni, a scris sincer de fiecare data, dar, cu timpul, isi dadea seama ca nu mai este de acord cu unele dintre tezele sale de tinerete, iar de unele ii este chiar rusine.
Probabil ca momentul cel mai emotionant a fost cel de final, cand Cioran ajunsese cu amintirea acasa, pe coasta Boacii, in Rasinariul de bastina. Acolo a ascultat plansul unei femei necunoscute care varsa lacrimi sincere pentru cel care “a murit singur in strainataturi”, in timp ce pe ecranul din spatele lui norii inaintau grabiti pe cerul gri, iar muzica se sfarsea trista si apasatoare.
Intalnire cu Cioran in “Mansarda la Paris”
de Cristina Mitrea adaugat pe 06 - 05 - 2009
Adauga un comentariu