Dupa ce citesti “Une saison en enfer”/”Un anotimp in infern” de Arthur Rimbaud, ramai, pe de o parte, cu un neplacut sentiment de confuzie, scrierea parand opera unei persoane usor dezechilibrate, din mai multe puncte de vedere, dar si – legat de subiect – cu ideea ca infernul nu este in alta parte decat in aceasta lume si ca depinde numai de noi cum il strabatem si daca reusim sa ii supravietuim.

Presupozitia cu dezechilibrul celui care scrie nu este totalmente gresita, deoarece poetul se afla prins, la vremea respectiva, sub influenta drogurilor, a alcoolului si a suferintei. Volumul, considerat un precursor al scrierilor simboliste, a fost scris inainte ca Rimbaud sa puna capat traiului alaturi de mai mult decat prietenul sau Verlaine, deci s-a presupus ca “Un anotimp in infern” (Editura Paralela 45, 2008, editie bilingva) a fost influentat de aceasta relatie violenta si sfasietoare stabilita intre cei doi.

In carte, sinele poetic se analizeaza realist, mai intai, recunoscandu-si calitatile si defectele mostenite de la antecesori (”Am de la stramosii mei gali ochii de-un albastru deschis, mintea ingusta si neindemanarea in lupta[…] Am de la ei: idolatria si pasiunea sacrilegiului.””). Apoi, are impresia mortii (”Ah! Orologiul vietii s-a oprit adineaori. Nu mai sunt pe lume”), se scufunda treptat in infern, traieste o “casnicie ciudata” (”Drôle de ménage!”) – probabil referire la relatia homofila cu Verlaine – care ii da halucinatii si il secatuieste, dupa care reuseste sa revina la viata si sa iasa la suprafata (”Regasita-i! Ce?/ Vesnicia. E/ Marea, ea, cea veche,/ Soarelui pereche.”). Cu sanatatea fizica si mentala afectata, a decis ca e timpul sa evadeze, incheindu-si, astfel, trecerea prin suferinta: “Totusi, astazi, cred ca am incheiat povestea infernului meu.”

Nu ai cum sa nu remarci haosul dintre randurile sale, dezordinea din acea minte agitata, care te zapaceste si te trimite sa recitesti (desi, daca nu ai baut absint in prealabil, e destul de greu sa intelegi starea care l-a indemnat pe el la scris!), dar exista capitole si pasaje, in aceasta alternanta de versuri cu bucati de proza (care par mici insemnari facute pe fuga, sub intensitatea trairilor), de o frumusete dezarmanta, precum “Sange stricat” sau “Cantec din turnul cel mai inalt” sau cele care infatiseaza zbuciumul interior in care partea intelectuala, razvratita si plina de vicii se scufunda in mantuirea religioasa (”Lumea este buna. […] Dumnezeu e taria mea si eu il preamaresc pe Dumnezeu.”).