“Sotia calatorului in timp” de Audrey Niffenegger este o carte fenomenala si trebuia sa spun asta inca de la inceput. E atat de frumoasa incat nu pot decat sa sper ca voi reusi sa va trezesc interesul pentru ea si ca apoi veti da fuga sa o cumparati!

“Va veni timpul
cand, cu entuziasm,
te vei saluta pe tine insuti ajuns
la usa ta, in oglinda ta,
si fiecare va zambi la bun-venitul celuilalt.”


Asa incepe cartea lui Audrey Niffeneger, cu o poezie apartinand lui Derek Walcott, peste al carei inteles am trecut rapid pana sa intru in actiunea cartii. Abia ulterior am vazut ca versurile erau de fapt un rezumat a ceea ce i se intampla personajului principal. Henry DeTamble este un bibliotecar capabil si simpatic din Chicago, care are o mare problema: sufera de crono-afectiune, boala care il face sa se plimbe prin timp, atat in trecut, cat si in viitor, fara sa poata controla acest lucru. Mai mult, in calatoriile sale, el se intalneste cu sinele sau (din trecut sau din viitor) la diferite varste. Dar, desi atunci cand ajunge in trecut, vede lucruri care s-au intamplat, el nu poate decat sa le constate, pentru ca nu are posibilitatea de a le schimba.

“Exista vreo logica, vreo regula in toate venirile si plecarile astea? Exista vreo modalitate de a ramane pe loc, de a te integra prezentului cu fiecare celula?”

Volumul incepe cu intalnirea lui Henry cu fermecatoarea Clare Abshire, in biblioteca in care el era angajat. El are 28 de ani, ea 20. In momentul in care il vede, Clare il striga bucuroasa de reintalnire, in timp ce el habar nu are cine este femeia din fata lui. Ea este cea care il lumineaza, spunandu-i ca s-au cunoscut cand ea avea sase ani, iar el 36. Pare ciudat, dar asta e adevarul! Evident, barbatul intelege ca a cunoscut-o pe tanara artista plastica intr-una dintre calatoriile facute de un Henry din viitor. Asadar, relatia lor incepe aici si acum, dar, in timp ce Claire stie o multime de lucruri despre el – deoarece un Henry mai in varsta (de fapt, Henry la diferite varste, in general intre 30 si 50 de ani) o vizitase de-a lungul timpului – barbatul din prezent abia acum o cunoaste si invata sa traiasca langa ea.

“Cand sunt acolo, in timp, sunt inversat, preschimbat intr-o versiune disperata a mea insumi. Ma transform intr-un hot, intr-un vagabond, intr-un animal care fuge si se ascunde. Sperii batranele si uimesc copiii. Sunt o scamatorie, o iluzie dintre cele mai puternice, atat de incredibila, incat de fapt e adevarata.”

Pe scurt, cei doi au o viata extrem de frumoasa impreuna si iubirea lor este una puternica, profunda si sincera cum numai in carti poti intalni. Numai ca relatia este marcata de disparitiile lui Henry, care, atunci cand era stresat, in general, disparea brusc din prezent, pomenindu-se in alta perioada de timp. De fiecare data, Henry ajungea in celelalte timpuri si locuri fara haine sau alte obiecte si era nevoit, astfel, sa fure si sa se bata, uneori, pentru a obtine niste haine sau putina mancare sau alteori sa dea explicatii agentilor de politie care il gaseau dormind gol pe vreo banca din parc sau incaierandu-se cu vreun barbat pentru o pereche de pantofi. La varsta de 43 de ani, dupa sute de evenimente incredibile, dupa intreaga aventura petrecuta in incercarea de a avea copii, dupa prevestirea disparitiei sale, Henry cel din prezent moare, lasand-o in urma lui pe Clare si pe fiica lor, Alba. Clare nu il va mai vedea pentru multa vreme. Dar Alba il va intalni mereu, pentru ca sufera de aceeasi afectiune ca tatal ei…

Clare: “Nu-i usor sa fii lasat in urma. Il astept pe Henry, fara sa stiu unde e, intrebandu-ma daca n-a patit ceva. Nu-i usor sa fii cel care sta pe loc.”
Henry: “Urasc sa fiu acolo unde ea nu este, cand ea nu este. Si totusi plec mereu, iar ea nu ma poate urma.”

Cred ca romanul captiveaza nu numai prin subiectul ales, ci mai ales prin felul in care acest subiect este tratat, prin scriitura extrem de placuta, curgatoare si atractiva, cu parti amuzante la culme, dar si cu pasaje de un dramatism aproape palpabil. Ai parte si de intamplari SF, dar si de afectiune si erotism. Vocea autoarei nu se aude nicaieri, Henry si Clare sunt cei care isi spun povestile din ambele perspective, pe sistemul jurnalului. Ritmul cartii este alert, situatiile se insira naucitor, te simti tras in mijlocul povestirii si nu te poti impotrivi. Citind fila dupa fila, ai impresia ca Henry si Clare sunt doi tineri pe care ii cunosti, care fac parte din universul tau, care vorbesc ca tine si te indragostesti de dragostea lor si de modurile in care fac fata unei realitati incredibile, stresante si de multe ori chinuitoare. Parca acum ai in mana un roman thriller, cu batai de strada si urmariri, pentru ca in pagina urmatoare sa te trezesti in mijocul celei mai frumoase povesti de iubire care s-a scris vreodata.

“Ne vom revedea, Clare. Pana atunci, traieste din plin, fii prezenta in lume, care e atat de frumoasa. S-a intunecat si sunt foarte obosit. Te iubesc, intotdeauna. Timpul nu inseamna nimic.”