Un personaj principal are intotdeauna un nume. Nu acelasi lucru se intampla si cu eroina romanului “Sora Katiei” de Andrés Barba, aparut la Editura Vellant, care, desi are o importanta capitala in desfasurarea actiunii, ramane anonima pana la final – cu toate ca, la un moment dat, ni se da impresia ca numele ii va fi dezvaluit.

Sora Katiei, asadar, este o fata de 14 ani din Madrid, care renunta la scoala si se ocupa de treburile gospodariei. In acest timp, mama face trotuarul, iar sora de 18 ani renunta la slujba de la bacanie si se apuca de striptease. Dar, desi creste intr-o vecinatate imorala, adolescenta nu numai ca nu este tentata sa apuce acelasi drum, dar nici nu are vreo problema cu “slujbele” pe care le au celelalte femei ale familiei. Pentru ea, este cat se poate de firesc ca mama sa faca sex platit pentru a avea bani de cumparaturi iar sora sa danseze goala intr-un club plin de barbati infierbantati care ii scandeaza numele, si care, in cele din urma, ajung si in patul ei. Sora Katiei nu vede nimic murdar in toate acestea si nu-ti dai seama prea bine daca fiinta este pur si simplu redusa mental (mai ales ca intr-un pasaj se amintesc cuvintele pe care medicul i le spusese mamei ei la nastere, cum ca fetita va fi putin mai inceata, dar ca va avea o viata normala in rest) sau daca puritatea ei si increderea in bunatatea fiintei umane sunt nemarginite.

Cea mai mare bucurie a fetei este sa mearga zilnic in Piata Mayor si sa priveasca turistii, pentru ca in acest spatiu si printre acesti indivizi pare sa domneasca intelegerea si fericirea. Visul ei cel mai mare este ca, intr-o buna zi, cineva sa o invite intr-un bar si sa o pofteasca sa-si cumpere orice isi doreste, gratis, in timp ce ea va spune ca vrea “un suc de rosii”. Intamplarea face sa il cunoasca pe John Turner, un crestin american care raspandeste cuvantul Domnului in lume si care incearca sa o transforme si pe ea intr-o buna crestina. Si care, desigur, o invita la sucul de rosii mult visat. Cu inocenta-i specifica, sora Katiei este fascinata de imaginea lui Dumnezeu, asa cum era zugravita intr-un psalm adus de John, dar nu pricepe de ce acelasi Dumnezeu ameninta omenirea cu Iadul si ii impune porunci care pentru ea personal – care toata ziua vede la tv documentare pasnice despre animale si care nu are capacitatea de a percepe raul din lume -, nu au niciun sens.

In nevinovatia ei, tanara nu intelege de ce iubitul italian al Katiei a incetat sa-i mai trimita acesteia scrisori, de ce iubitul mamei se cearta cu ea uneori, de ce bunica (batrana, simpla, cinstita si suferind de pierderi de memorie) o numeste pe sora ei “curva”, de ce John refuza sa o sarute si sa o imbratiseze atunci cand il pofteste la ea acasa si se dezbraca in fata lui, de ce lumea se uita urat la tine daca iei cocaina si nici de ce mama si sora ei, orgolioase, ajung sa aiba o disputa violenta si ulterior sa nu-si mai vorbeasca. Ea se intreaba mereu de ce lumea nu poate sa traiasca pur si simplu in armonie si in pace, asa cum se intampla in psalmul lui John si in… Piata Mayor.

Asa inocenta cum este, insa, fata este cea care reuseste sa tina legata aceasta familie, care, in lipsa ei, s-ar dezmembra ca un mecanism vechi si cu suruburile ruginite si care, dupa cateva lupte interne si dezbinari, se sudeaza la loc in final. De ce personajul principal nu are nume? Poate pentru ca nu conteaza cum te cheama, atata vreme cat esti capabil de lucruri mari. Sau poate din alt motiv? Cititi si voi (n-o sa va ia decat maxim trei ore intr-o dupa-amiaza calda de duminica) si vedeti la ce concluzie ajungeti. 🙂