Romanul lui Lionel Shriver (pe numele adevarat Margaret Ann Shriver), aparut la Editura Vellant, nu este “frumos”, “dragut” sau “simpatic”. Este o carte cutremuratoare cu un subiect dificil si delicat. O carte pe care aceia care nu sunt parinti o vor percepe, poate, ca pe un semnal de alarma cum ca, atunci cand nu-ti doresti un copil, cel mai sanatos e sa nu-l aduci pe lume.

Romanul “Trebuie sa vorbim despre Kevin” este alcatuit dintr-o serie de scrisori pe care Eva Khatchadourian, o americana cu radacini armene, i le scrie sotului ei Franklin. Prin aceste scrisori, femeia incearca sa-si explice de ce fiul lor Kevin, cu cateva zile inainte de a implini 16 ani, isi ucide cu o arbaleta cativa colegi si o profesoara. Si nu numai pe ei, asa cum aflam la final, care e cu adevarat zdrobitor…

Din scrisorile Evei aflam detalii despre viata ei trecuta alaturi de sot si de cei doi copii, Kevin si Celia, trecand prin tineretea aventuroasa si fericita alturi de Franklin, calatoriile ei prin lumea intreaga, nasterea lui Kevin (pe care a crezut ca-l doreste, dar pe parcursul sarcinii, a inteles ca de fapt a vrut acest copil nu dintr-o nevoie personala, pentru ca ea era perfect fericita fara sa fie mama, ci pentru ca sotul ei nu se simtea implinit) si apoi cresterea acestui copil dificil, care din prima zi a refuzat sa o accepte ca mama si care a facut ulterior tot ce i-a stat in putinta pentru a-i transforma viata intr-un calvar.

Eva se mai straduieste prin intermediul acestor scrisori sa inteleaga cat de mare a fost vina ei, ca mama, in tragedia provocata de fiu atator familii si isi cerceteaza neputinta pe care a avut-o de la bun inceput de a se apropia afectiv de fiul ei – care, probabil, a simtit falsitatea sentimentelor ei si nu s-a apropiat nici el.

Din spusele Evei mai aflam ca baiatul a fost, chiar din ziua in care s-a nascut, total dezinteresat de lumea in care fusese adus fara voia lui si acest dezinteres profund i-a ramas ca o emblema. Nu a fost atras de locuri, de carti sau de oameni, vazand in toate lucrurile si situatiile inutilitate si desertaciune. Mai mult de atat, de fiecare data cand observa ca o persoana sau alta are anumite preferinte sau exceleaza intr-un domeniu, facea tot ce putea pentru a distruge obiectele preferate ale respectivilor, fie pe ei insisi, in moduri cat mai sadice cu putinta. Intre o mama de gheata, care il citea corect si un tata mult prea ingaduitor, care nu a priceput decat mult prea tarziu rautatea imensa care zacea in fiul sau, Kevin ajunsese la concluzia ca lumea se imparte in oameni care fac lucruri spectaculoase in sensul rau si oameni carora le place sa urmareasca astfel de spectacole. Iar prin gestul lui criminal (bine calculat si tratat lucid si fara remuscari), adolescentul a ales sa faca parte din prima categorie, sa ajunga celebru printr-o fapta rea de proportii uriase.

Mi-a placut “Trebuie sa vorbim despre Kevin” pentru scriitura foarte inteligenta, foarte densa si cuprinzatoare in amanunte. Este o lectura care te tine strans de guler si te forteaza sa inaintezi in actiune, chiar daca de multe ori esti revoltat, indurerat si iti vine sa-ti acoperi ochii. Este o carte care te face sa te intrebi daca un copil se poate naste cu o rautate monstruoasa deoarece a simtit inca din pantec ca nu este dorit sau daca natura lui malefica este independenta de sentimentele mamei. Te face sa te gandesti daca odata cu nasterea unui copil, ca mama simti automat si iubire fata de el sau daca e foarte posibil sa-l nasti si sa-l percepi ca pe un strain, desi e sange din sangele tau.

Mi-a fost usor sa citesc cartea lui Lionel Shriver datorita subiectului atragator si scrierii curgatoare si complexe, dar mi-a fost greu, in acelasi timp, din cauza dramelor expuse si mai ales a starilor de tristete, angoasa sau teama care mi se nasteau in urma lecturii. Dar daca nu ma credeti ca e o carte consistenta, dura si generatoare de sentimente si reflectii, cititi-o si o sa va convinga ea.