“I like to use the audience as my color palette, my instrument.” (Bobby McFerrin) Afirmatia ar putea fi de ajuns pentru a descrie concertul sustinut pe 30 ianuarie, la Sala Palatului, de catre artistul Bobby McFerrin. Nu am mai asistat pana acum la vreun concert in care dialogul artist-public sa fie asa de intens cultivat.

Castigarea a nu mai putin de zece premii Grammy nu a reusit sa-l “transforme” pe Bobby McFerrin in ceea ce unii numesc in sens peiorativ “o vedeta”. Firescul gesturilor, dezinvoltura tinutei, atitudinea degajata de care a dat dovada au reusit sa cucereasca o audienta ce a umplut sala pana la refuz.

Inca din primele momente, publicul a fost cooptat in procesul artistic, fiind sistematic indrumat sa fredoneze alaturi de muzician. In orele ce au urmat, McFerrin ne-a vrajit. Am asistat la momente magice in care improvizatia aproape ca intrecea limitele normalului, momente in care liniile melodice erau reinventate la nesfarsit. Am ascultat binescunocutul “Drive”, am zburat pe “Blackbird”-ul celor de la Beatles, ne-am cufundat in “Tocata in Re Minor” a lui Bach, am visat pe “Bolero”-ul lui Ravel, ne-am probat abilitatile vocale pe “Gama Pentatonica”.

Fanilor mai curajosi li s-a dat ocazia sa urce pe scena, alaturi de artist. Unii s-au manifestat prin intermediul dansului, altii au devenit solisti. Nu au contat nici varsta, nici pregatirea muzicala. Oricine era binevenit!

Surprizele au continuat. Pe scena au urcat si cativa artisti romani, precum maestrul Ionica Minune la acordeon sau Cristinel Turturica la tambal, care au animat atmosfera, acompaniindu-l pe McFerrin. La sfarsit, i-au dedicat o piesa in ale carei acorduri artistul a recunoscut, spre amuzamentul tuturor, similitudini cu propria-i piesa “Don’t worry, be happy”.

Pe 30 ianuarie, omul orchestra a demonstrat inca odata ca poseda o abilitate aleasa: aceea de a induce muzicalitate si buna dispozitie in inimile celor din jur. Felul sau de a fi a confirmat tuturor ca el insusi traieste dupa principiile dictonului care l-a facut celebru.