Fie ca te numeri sau nu printre fanii lui Ozzy Osbourne, este imposibil sa nu-ti fi trecut pe la ureche de-a lungul timpului ca individul a facut parte din legendara trupa Black Sabbath, imposibil sa nu-l fi ascultat cantand macar un “Mama, I’m coming home” sau un “Dreamer”, imposibil sa nu fi auzit de acuzatiile de satanism care i s-au adus sau de faptul ca a muscat dintr-un liliac pe scena.

Acest controversat, talentat si fascinant Ozzy a cantat pe 2 octombrie la Zone Arena din capitala, pentru un public alcatuit din persoane ale caror varste incepeau de pe la 7-8 ani si se terminau undeva spre 70. Pe cei de la Coma nu i-am prins, pentru ca am ajuns la ora 19.00 fix, adica atunci cand au inceput sa cante cei de la Luna Amara. Nu ma numar printre ascultatorii lor, dar am observat ca publicul i-a primit bine si am recunoscut printre piesele pe care le-au prezentat “Dizident” si “Loc lipsa”. O trupa apreciata si de public, si de organizatorii de concerte, Luna Amara a mai cantat anul acesta si la festivalul Sonisphere, alaturi de Anathema, Stone Sour, Alice In Chains si Rammstein.

Stiam ca Ozzy va incepe sa cante la 20.00, dar, cu vreo sapte minute inainte de ora respectiva si dupa ce se auzise din culise vocea lui care ne indemna sa ne agitam, omul a intrat pe scena cu “Bark at the Moon”. Vocea i-a dat cateva rateuri si deja ma gandeam ca daca asa se va prezenta tot concertul, inseamna ca am avut dreptate in privinta lui si ca la aproape 62 de ani e cam greu sa mai sune ca in tinerete. Totusi, nu voiam sa il analizez la sange pentru ca, in fond, era vorba de Ozzy Osbourne, adica ACEL Ozzy. Chiar ma gandeam, vazand in jurul meu figurile pustilor de 13-14 ani, veniti alaturi de parinti, care cantau odata cu Ozzy, ca probabil copiii astia nici nu-si dau seama ce noroc au ca au apucat sa-l vada live.

Desprins de pe cel mai nou album al lui Ozzy, “Let me hear you scream” a urmat in playlist, dupa care am auzit mult mai vechile “Mr. Crowley” si “I Don’t Know”, precum si “Iron Man”, “Suicide Solution”, “War Pigs”, “Killer of Giants”. M-am bucurat ca a ales pentru seara din Romania si melodioasele “Road to Nowhere” si “Mama, I’m Coming Home”, dar si antrenantele “Shot in the Dark” si “Crazy Train”, iar “Paranoid”, care a incheiat un show neasteptat de bun, a picat cum nu se poate mai bine. Sigur ca mi-ar fi placut sa aud si “Goodbye to Romance” sau “Ghost Behind My Eyes”, dar na, nu poate omul sa le aiba pe toate.

Timp de aproape doua ore, Ozzy a fost el insusi, cel pe care il stiam si din alte concerte: a cantat destul de bine, desi a avut si cateva scapari pe alocuri, a urlat cat a putut “Let me fuckin’ hear you!”, “Let me see your hands” si “I love you all!”, a masurat scena in fuga (da, mai poate sa alerge!), si-a scuturat pletele – pe care si le-a umplut de doua ori cu spuma care tasnea din furtunul pe care il indrepta adesea spre primele randuri – ne-a trimis sarutari din varful degetelor si, spre final, a aruncat si doua galeti cu apa peste public. Instrumentistii lui – Gus G. (chitara), Rob Nicholson (bass) si Tommy Clufetos (tobe) – si-au aratat si ei talentul remarcabil, dat si un entuziasm molipsitor.

“Ozzman” a renuntat la un moment dat la pelerina cu care venise si, intr-un gest frumos fata de publicul pe care il vedea pentru prima oara, si-a infasurat pe umeri steagul Romaniei. Ne-a strigat de mai multe ori “God bless you, people!” si “I love you, people!” si, fiind la cativa metri de el, am vazut clar ca de fiecare data cand ni se adresa direct avea un zambet larg cat toata fata. Ori chiar se simtea bine, ori e un actor desavarsit. Prefer sa cred ca prima varianta e cea corecta, pentru ca astfel ar fi in rezonanta cu ceea ce venea dinspre public catre el: bucurie, respect, incantare.

Felicitari Fun Time Production si City FM pentru ca au facut posibila aceasta intalnire!

Foto: Dorel Melinte

[album: http://www.4arte.ro/wp-content/plugins/dm-albums/dm-albums.php?currdir=/wp-content/uploads/dm-albums/Ozzy/]