Ce-ti trebuie facultate, tot la cratita ajungi!” Probabil va suna cunoscut, doamnelor si domnisoarelor. Sigur ca unele dintre noi am facut facultate, iar altele nu, dar cratita pare sa fie parte din viata si a unora, si a altora. Sau nu?

O femeie, oricat de bine ar fi pozitionata in societate, oricate studii ar avea si oricate premii, la sfarsitul zilei tot ea face de mancare, tot ea spala si tot ea se ocupa de copii, in timp ce sotul se uita la vreun meci si bea bere. Iar vina pentru aceasta situatie o poarta tot femeile, pe de o parte pentru ca si pe baieti tot ele ii cresc, in definitiv, dar le dau o educatie diferita de a fetelor, iar pe de alta parte, pentru ca ele singure isi atarna de gat lantul corvezilor casnice, pe motiv ca “ei sunt barbati, au doua maini stangi, decat sa faca treaba prost, mai bine o fac eu bine”.

La serviciu se fac diferentieri intre femei si barbati (ei ajung in posturi bune pentru ca sunt destepti si muncitori, zice lumea, ele ajung acolo daca s-au culcat cu cineva sau au avut pile, nu-i asa?), pe strada se fac diferentieri (daca esti aranjata si cocheta, te pomenesti fluierata si hartuita, daca nu esti, te pomenesti gratulata cu epitete ofensatoare), in casa se fac diferentieri (desi atat ea cat si el lucreaza opt-zece ore pe zi, seara doar ea se ocupa de treburile casnice). Cel putin asa spune Carmen Musat Coman in volumul “Cum s-a facut de-am ramas la cratita”, aparut la Editura Cununi de stele.

Dar Carmen nu are o problema numai cu barbatii care se sustrag de la muncile care nu le convin, de multe ori apeland la o manipulare fina, ci nu ezita sa arate in carte si cele mai mari defecte ale femeilor: faptul ca au resurse de invidie nebanuite, care mai mult le impiedica decat le ajuta, faptul ca le lipseste coeziunea cu alte femei din jurul lor si ca, desi ar avea posibilitatea sa fie solidare unele cu altele, de cele mai multe ori aleg nu sa se sustina, ci sa se sfasie intre ele.

Cam asa s-ar rezuma articolele din acest volum, care incearca sa le atraga atentia doamnelor asupra lor insele, sugerandu-le cumva sa nu-si mai fure singure caciula si sa delege responsabilitatile, sa fie mai unite cu semenele lor si sa renunte, pe cat posibil, la invidie, un defect mai mult feminin decat masculin.

Ceva cam dure si feministe, pe alocuri, materialele (aparute initial in perioada 2000-2003 in revista Femeia si in almanahul cu acelasi nume) nu vor sa dea lectii de buna purtare nimanui si nici sa pretinda ca ideile sunt general valabile, dupa cum insasi autoarea precizeaza. Si bine fac ca nu pretind aceste lucruri, pentru ca, desi probabil ca unele se vor recunoaste in faptul ca “au ramas la cratita” si ca sarcinile gospodariei intra doar in grija lor, desi au serviciu la fel ca sotii lor, altele nu au mai nimic in comun cu acest tip de femeie. Personal, cred ca acelea din generatia mea, chiar daca poate s-au simtit uneori dezavantajate la serviciu sau in societate, au gasit cel putin acasa o cale de parteneriat cu barbatul de langa ele. Acesta nu mai e doar un individ care sa stea seara (sau in general) la televizor cu picioarele pe masa, ci a invatat sa dea o mana de ajutor in bucatarie, sa puna umarul la curatenie, sa ia copiii de la scoala sau sa ii duca in parc. A inteles (sau a fost facut sa inteleaga) ca intr-o casnicie sunt doi insi din aceeasi echipa, nu din tabere diferite.
Iar celor care inca nu au iesit din relatia de stapan-supus, lecturarea acestei carti nu le-ar strica deloc. 🙂