Cronici teatru — 30 - 11 - 2010
“Anselmo”, un fenomenal spectacol in spectacol

Am fost aseara la spectacolul “Anselmo”, regizat de Mihai Gruia Sandu si prezentat de Compania de teatru Dell’Arte si Teatrul Nottara, si m-am straduit sa nu mor de ras. Dupa cum vedeti, am reusit!

Daca mergeti vreodata sa vedeti “Anselmo”, va sfatuiesc sa nu va prezentati in sala asa ca mine, cu impresia ca o sa vedeti o piesa de teatru clasica, linistita, care urmeaza un fir (crono)logic. Pentru ca veti ramane surprinsi, desi intr-un sens bun, de felul in care aceasta piesa a fost reprezentata.

Ideea principala, totusi, este aceea de “spectacol in spectacol”. O trupa de actori intentioneaza sa puna in scena o piesa, dar fiecare are propria viziune asupra textelor si asupra felului in care trebuie sa decurga spectacolul respectiv. Iar ceea ce joaca ei este o piesa in care rolul principal este cel al lui Anselmo, cavalerul pe care nimeni nu il cunoaste, pe care nimeni nu l-a vazut cu adevarat, dar al carui nume este folosit in mod fals de mai multi cavaleri, dintre care unul travestit. Acestia profita de identitatile false asumate si vrajesc cateva domnisoare pazite (nu chiar atat de) strasnic de tatii si fratii lor si ametite de calitatile vajnicilor admiratori. In afara de cuplurile ciudate care se formeaza mai dam si peste simpaticii Pantalone si Dottore, care se ciondanesc zi de zi, la ora fixa (desi cearta e cumva asteptata de ambii, e mai mult un ritual amuzant decat o disputa serioasa), dar si peste Arlechino si Colombina care poarta scrisorile de dragoste de la un indragostit la altul si care au si ei accese de “Ba eu sunt Anselmo!”

Dar cine este pana la urma acest Anselmo? De unde vine el? Oare exista cu adevarat sau e doar in inchipuirea unora? Sau poate ca o fi murit? Nu se stie precis, mai ales ca din textul piesei pe care grupul de actori incearca sa-l joace lipsesc bucati, pentru ca regizorul e aiurit si nici nu poate sa-si faca bine treaba din cauza razvratirii vesnice a actorilor, iar finalul nu este nici el asa cum ar trebui. Probabil ca Anselmo este doar un simbol, un ideal catre care se tinde, un caracter nobil, un suflet bland si un luptator curajos, asa cum vrem cu totii sa fim.

Dar ce mai conteaza ca lucrurile se amesteca, important e ca rezultatul este unul peste asteptari, in care publicul (care se pomeneste implicat de cateva ori, vrand-nevrand, in disputa de pe scena) are parte de distractie de la inceput pana la final, fiind martor la dueluri, paruieli si dialoguri fenomenale. Cosmin Sofron este genial in rolul lui Pantalone, George Constantinescu il intruchipeaza cu un umor teribil pe unul dintre cavalerii care se dadeau drept Anselmo, la fel si Ana Craciun, care intra in pielea cavalerului travestit. Dar nu numai ei, ci si restul celor care au fost pe scena in aceasta piesa (Smaranda Gabudeanu, Andra Sandu, Ana Cucuta, Ninel Surdu, Radu Moldovan, Cristi Martin) au reusit sa ne binedispuna si sa ne arate ca, indiferent daca adevarul se afla sau nu, important este drumul spre gasirea lui.



(0) Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Distribuie

Despre autor

Cristina Mitrea

Te-ar putea interesa si...