Valoarea operei de arta si conditia artistului, adevar si absurd, comic si tragic, toate s-au intrunit in anti-piesa “Tabloul” adaptata dupa Eugene Ionesco de Alexandru Robert Nagy. Demonstratia de talent a avut loc miercuri, 23 martie 2011, la Centrul national de Arta “Tinerimea Romana”, regizorului alaturandu-i-se pe scena Vlad Dragulin, Oana Ionescu si Ana Udroiu, pentru a ne prezenta productia de top a Grupului de Initiativa Teatrala “ArCa LuI nOe” multi-premiata pe la festivalurile nationale de teatru.
Piesa atrage prin tema mereu actuala a conditiei artistului intr-o lume in care banii sunt cei care influenteaza deciziile, iar produsele artistice sunt considerate inutile (“Esti artist… fa si tu ceva util! Gaseste-ti o meserie!”). De asemenea, sunt respectate indrumarile date de Eugene Ionesco pentru dramaturgia absurdului: este adus in discutie Idiotul – ca tipologie de personaj, actorii au fetele pictate precum clovnii, iar personajele tragi-comice pe care le insufletesc sunt caracterizate de goliciune sufleteasca.
La Domnul bogat se prezinta Pictorul care incearca sa-si vanda opera. Negocierea pretului incepe de la 500.000 de franci ajunge la 14.000, apoi la derizoriul pret de 400. Valoarea creatiei artistice este stabilita superficial, fara ca opera sa fie vazuta si analizata. Succesul ei depinde de “marinimia” Omului bogat care accepta in cele din urma sa pastreze tabloul timp de doua saptamani, dar cu o conditie: pictorul va trebui sa-i plateasca chirie pentru spatiul unde va fi expus tabloul.
Apare si Alice, sora Omului de afaceri, pe care acesta o considera urata, bolnava, batrana si idioata. Intre cele trei personaje au loc discutii aprinse in jurul ideii de arta si in jurul tabloului, dezbateri ce potenteaza tragicul si comicul. Persecutarea la care este supusa Alice in timpul vizitei Pictorului, dispare brusc la plecarea acestuia. Situatia se rastoarna, bastonul – simbolul puterii – ii revine surorii, iar fratele exasperat decide sa se debaraseze de cicalitoarea-i sora. Scoate pistolul imaginar si apasa pe tragaci, iar metamorfoza se produce: bolnava si batrana Alice intinereste, devine frumoasa.
Sunt intineriti pe rand Vecina si Pictorul, iar cel din urma este singurul care reactioneaza post mortem. El este strabatut de un hohot de ras interminabil, spre deosebire de oamenii obisnuiti care intra intr-un repaus apatic si raman inerti. Rasul Pictorului ne retransmite morala povestii: artistul nu moare niciodata, acesta fiind triumful artei asupra ignorantei. Desi opera lui nu a fost apreciata, el este cel care rade la urma.
Ramas singur, Omul de Afaceri ajunge in momentul in care-si doreste sa fie la randul lui impuscat si intinerit. Intervin insa intrebari firesti precum: “Pe mine cine ma va omori? Pentru mine cine va apasa pe tragaci?” si atunci personajul interactioneaza cu publicul, in speranta ca va gasi un voluntar. Alegerea unui reprezentant al spectatorilor nu este deloc intamplatoare: publicul decide cat mai are de trait un personaj asa cum tot cum publicul este cel care valideaza o opera de arta sau talentul unui artist. Insa binevoitori care sa fie de acord cu omuciderea – fie ea chiar si simbolica – nu se gasesc pe toate drumurile. In cele din urma, privirile insistente au ales-o chiar pe colega noastra, Ioana :), a carei mana nu a tremurat nici macar o secunda pe tragaciul fictiv cand si-a indeplinit misiunea. Daca vreti sa fiti si voi partasi, urmariti programul GIT “ArCa LuI nOe”.
Articol realizat in colaborare cu Ioana Sandru
