Magia a fost prezenta in viata oamenilor simpli din cele mai vechi timpuri, chiar daca practicarea ei le-a creat unora probleme destul de mari, iar altii au fost ucisi din acest motiv. Dar ce parere aveau oamenii de stiinta si alti invatati despre practicile magice?

In volumul “Magia in istoria intelectuala a Europei”, aparut la Editura Herald, Lynn Thorndike analizeaza lucrari ale unor scriitori, filosofi si istorici care au trait in perioada Imperiului Roman (Plinius cel Batran, Apuleius, Suetonius, Seneca, Ptolemeu, Ammianus Marcellinus, Synesios, Macrobius etc) si arata care au fost raporturile acestora cu magia. Daca omul simplu cauta semne in zborul pasarilor, in feneomele meteorologice sau in vise, pe masura ce educatia isi face loc in viata unora, pe masura ce natura este analizata obiectiv, incep sa apara si explicatiile logice ale diverselor fenomene asa zise-magice. E adevarat ca multe lucruri ramasesera nedecoperite in acea epoca, dar invatatii isi dadeau seama ca asta nu inseamna ca ele sunt magice, ci pur si simplu capacitatea de intelegere si de observare a oamenilor acelor timpuri este limitata.

Credinta in magie fie s-a estompat de-a lungul timpului, fie magia a fost incorporata in stiinta: “Pe masura ce ipotezele false au fost depasite una dupa alta, prin notiuni adevarate continutul magiei s-a restrains in mintile oamenilor pana cand, in cele din urma, au devenit o deceptive recunoscuta. Intre timp, premisele si procedeele gresite ale acestea mai intai s-au amestecat cu si apoi au disparut in stiinta si in metodele stiintifice”, scrie autoarea.

Plinius cel Batran, spre exemplu, “in lucrarea “Istoria naturala”, isi arata credinta in anumite proprietati magice ale diverselor lucruri, in putea plantelor si animalelor si in astrologie (considerand ca Soarele este “mintea si sufletul intregii lumi, carmuitor al naturii” si sustinand ca miscarea planetelor prevesteste anumite evenimente), insa descurajaza practicile magicienilor, pe care le considera obscene si daunatoare (bautul sangelui, diversele ceremonii implicand potiuni etc). Seneca, in lucrarea “Problemele naturale”, desi nu accepta magia in general, priveste cu scepticism diverse legende si recomanda cercetarea stiintifica pentru intelegerea naturii, chiar si el sustine ca unele fenomene pot fi considerate prevestiri si ca diversele modalitati de aliniere a planetelor pot determina, de exemplu “o conflagratie universala”.

Cicero, insa, este cel mai sceptic, aratand in lucrarea sa “De divinatione” ca magia si stiinta nu au nicio legatura, considerand ca “antichitatea a gresit in multe privinte”, ca “nu exista nimic mai raspandit decat ignoranta” si refuzand sa creada in armonia dintre lucruri: “Ce legatura intima, ce relatie de cauzalitate naturala poate fi intre ficatul sau inima sau plamanul unui taur gras si cauza divina eterna a lucrurilor care carmuiesc lumea?” Autoarea ajunge la final in secolul al XVII-lea, aratand ca la autorii vremii (Johan Ernst Burggrav, Daniel Sennert, Christian Friedrich Garmann etc) existau unele influente din trecut, si ca magia continua sa fie intrepatrunsa cu stiinta.