Dupa succesul romanului “Thumbsucker”, ecranizat in 2005 (regizor: Mike Mills; cu Keanu Reeves si Vince Vaughn), Walter Kirn starneste din nou aplauze, cu al sau “Sus, in Aer”. Pelicula omonima din 2009, regizata de Jason Reitman, cu George Clooney si Vera Farmiga in rolurile principale, a dominat box-office-ul american o perioada indelungata. In peisajul librariilor din Romania, romanul a aparut recent (martie 2011) fiind parte integrata dintr-o noua colectie publicata de Editura Alfa, “Strada Fictiunii – Turul Contemporan”.

Nu am avut niciodata ocazia sa vad un film inaintea citirii cartii ce sta la baza scenariului. De fiecare data traiectoria mea a fost liniara, fiind trasata intre doua puncte fixe: punctul zero, punctul creatiei – cartea – si punctul X, unde X reprezinta viziunea regizorala, cu toate abaterile si interpretarile aferente. Cliseu sau nu, intotdeauna am pus cartea pe locul intai, facand sa paleasca in fata ei chiar si cele mai reusite ecranizari.

Cu “Sus, in aer” lucrurile au stat exact invers. Am vazut acum ceva timp filmul, pentru ca de curand sa-mi pice in mana volumul lui Kirn. Ferm convinsa ca de data aceasta cartea nu va surclasa ecranizarea, am inceput s-o rasfoiesc. Nu mica mi-a fost surpriza cand am descoperit contrariul. Se pare ca nu ma pot debarasa de folosirea cliseului “Cartea bate filmul”, caruia totusi ii adaug: “Insa filmul o poate promova”.

Ryan Bingham este expertul in training corporatist, platit sa concedieze oameni pentru a-i scuti pe mai marii corporatiilor de indatoriri suplimetare. Prizonier ratacit in sistem, el e constient de carentele mari ale acestuia, dar nu se poate elibera total din capcana. Avioanele si aeroporturile sunt, dupa cum singur declara, casa lui, devenindu-i de-a lungul anilor, dragi si familiare. Urmare fireasca a unui ritm de viata instabil si ezitant, legaturile sociale pe care le are sunt superficiale, “prietenii la minut” fiindu-i “singurii si cei mai buni prieteni”.

Cartea este plina de aluzii la adresa sistemului corporatist si la situatia generala din Statele Unite. Se formuleaza ironii fine la adresa tagmei oamenilor de afaceri, la adresa spiritului de turma specific indeosebi americanilor, la adresa ridicolului artei moderne, la adresa parintilor hipervigilenti care-si cresc odraslele intr-un bol de sticla. Nu scapa de ironie nici propria-i slujba, care este privita drept o plasmuire iluzorie si dezgustatoare.
Pline de continut sunt si pasajele care vorbesc mai pe ocolite despre o posibila si oarecum evidenta conspiratie universala impotriva omenirii si a libertatii ei de actiune: “Deciziile pe care le luam… nu sunt sigur ca sunt intru totul ale noastre. Cred c-am fost descifrati, ca cineva s-a prins cum sta treaba cu noi.”

Din toate aceste substraturi se configureaza imaginea unei Americi capitaliste, bazata pe o societate tehnologizata, ce isi pierde treptat din umanitate si in care demnitatea, libertatea si drepturile omului sunt un lucru de mult uitat.

Mesajul final incearca sa pastreze, totusi, o nota de optimism. Criza sociala poate fi depasita numai prin mentinerea conexiunilor interumane sincere, pline de afectiune si entuziasm. Instrainarea nu face decat sa intensifice si sa extinda intunericul launtric prevestitor de furtuna. “Intelepciunea de buzunar” si mediocritatea ridicata la rang de ideal pot fi invinse prin spontaneitate, iar omul poate evada in cele din urma din cursa intinsa de sistemului corporatist.