Tuna Kiremitci este un tanar autor turc de existenta caruia marturisesc ca nu auzisem pana sa aflu de cartea lui tradusa in colectia LIT a Editurii Tritonic – “Rugaciunile raman aceleasi”. Insa, desi nu-l stiam pe autor, cartea lui, citita cat ai bate din palme, m-a surprins si mi-a lasat o impresie de minunata prospetime.

Cele nu mai mai mult de 126 de pagini in care nu se regaseste nicio propozitie descriptiva – tot textul este un dialog permanent intre doua femei din generatii diferite – sunt asemenea unei ploi scurte si racoroase, care te prinde in mijlocul strazii dupa ce te-ai copt vreo doua saptamani in canicula si te lasa senin si reconfortat. Dialogurile celor doua personaje, varstnica Madame Rosella si tanara studenta Pelin, sunt atat de vii si de alerte, intrerupte doar de zilele in care nu se puteau vedea, incat nici nu-ti dai seama cand ai terminat cartea si totusi ai ramas cu o multime de informatii.

O relatie pornita de la un anunt de angajare ia treptat forma unei prietenii profunde, atat Madame Rosella cat si Pelin (mai ales Pelin) alterandu-si pentru totdeauna perceptia despre viata si lume in urma discutiilor purtate in casa batranei doamne, alaturi de placintele si lichiorurile servite de tacuta, dar atat de eficienta Zelda. Autorul nu-si bate capul cu descrierile decorurilor, cu elaborarea unui mare numar de caracteristici pentru personajele sale, totul la el este simplu si curgator, si, din discutiile celor doua afli tot ce e de aflat despre ele, fara ca dialogul sa inceteze vreodata. Cele doua vieti atat de diferite sunt infatisate cat se poate de clar, conversatia desfasurata pe parcursul mai multor zile aducand la suprafata locuri de mult parasite, oameni iubiti si disparuti, dar niciodata uitati, sentimente ingropate sau nestiute. In plus, in povestile lor veti gasi si explicatia titlului ales de autor, care sugereaza si el ca, desi nu se aseamana unii cu altii, oamenii au puncte sufletesti comune.

Ciudata prietenie inceputa ca o apropiere comuna de limba turca le face bine ambelor partenere de discutie, batrana bolnava indreptandu-se cu mai multa seninatate spre firescul final, iar tanara ajungand sa inteleaga ca in viata nu totul este alb si negru, ci nuantele sunt cele care predomina si ca nu poti judeca un om pana nu ai fost in pielea lui. In timp ce Pelin este suflul proaspat de care avea nevoie existenta varstnicei Rosella – care invata de la fata expresii la moda si se pune la curent cu muzica tinerelor generatii – batrana, la randul ei, este un dascal gratios si subtil, dar de nepretuit, contribuind decisiv la imblanzirea sufletului rasculat al studentei si facand lumina, prin exemplul propriei vieti, in parcursul nebulos al tinerei.

“Rugaciunile raman aceleasi” are un final asteptat, sugerat de desfasurarea actiunii, insa nu la modul negativ, deci sfarsitul cartii nu dezamageste cu nimic, ci vine ca o continuare fireasca a ceea ce s-a intamplat pana atunci si a ceea ce autorul ne-a explicat aproape cu voce tare. Ca sa nu fie chiar totul previzibil, pe ultima pagina ni se ofera si o mica-mare surpriza, care, insa, nu face decat sa ne aduca inca un zambet pe figura cu gandul la ceea ce poate face o prietenie din doua persoane complet diferite, dar care s-au intalnit la locul si la timpul potrivit.