Cum ar fi sa astepti sfarsitul lumii pe terasa casei tale, ascultand Simfonia a IX-a a lui Beethoven si cu un pahar de vin in fata, cu ochii tinta la o planeta uimitor de frumoasa care se afla pe o traiectorie de impact cu Pamantul? Ridicol! Mai bine il petreci intr-o „pestera magica”, alaturi de cei dragi.

Daca apreciati filmele de arta si sunteti pe aceeasi lungime cu regizorul danez Lars von Trier, atunci ori ati fost la Cannes sa vedeti „Melancholia” (drama sf, 2011) si ati aflat si ca a primit o nominalizare la Palme D’Or si o distinctie – Cea mai buna actrita (Kirsten Dunst), ori ati fost pe 16 octombrie la Cinema Studio unde ati vazut filmul proiectat in cadrul evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest. Daca n-ati facut nici una, nici alta, sa stiti ca pe 18 octombrie pelicula ruleaza din nou in capitala la NCRR, de la ora 14.30. 🙂

„Melancholia” este o viziune interesanta asupra Apocalipsei, expusa nu in stil hollywoodian (zgomotos, cu reactii la nivel global, cu efecte speciale nemaintalnite), ci delicat, aproape tacut, artistic, cu imagini de vis, care impresioneaza ochiul. Apocalipsa nu este prezentata la nivel mondial, ci la un nivel micro, familial. In filmul lui Von Trier, solul nu se crapa si inghite masini, cladirile nu se darama peste nefericitii acestei lumi, omenirea nu intra in alerta avertizata de internet, posturi tv si radio, nu exista planuri de aparare, de rezistenta, nu exista nimic din toate acestea. „Melancholia” ne prezinta acest final de lume purtandu-ne mai intai printr-o nunta care are loc intr-o familie disfunctionala (depresiva Justine – Kirsten Dunst – se straduieste sa intre in randul lumii, insa vartejurile din mintea ei si viziunile pe care le are nu-i permit sa fie o persoana obisnuita) si apoi prin temerile surorii ei, Claire (Charlotte Gainsbourg) cea bine infipta in realitate, care nu poate sa renunte la a cauta solutii salvatoare nici cand intelege ca distrugerea Pamantului este iminenta. Pentru ele si fiul lui Claire, finalul vine cu imagini de basm, dupa o ninsoare nefireasca, dupa o furtuna ciudata, intr-o „pestera magica” in care se tin de maini, infruntand impreuna ultima zi a omenirii.

Inceputul peliculei ne arata clar ca ne-am asezat sa vedem un film al lui Von Trier: filmata in slow motion, pe muzica lui Wagner, aceasta parte aminteste de scena de inceput din „Antichrist”, la fel de puternica si de consistenta, care ne pune in garda legat de ceea ce va urma. Si stim ca n-o sa fie simplu, stim ca vizionarea ne va solicita, ca mai departe vom da peste cel putin un personaj deranjat mental, ca ne vom lupta cu demonii lui, ca vom fi tarati prin toate durerile si incrancenarile sale. In „Melancholia” dam peste Justine cea melancolica, dar si peste planeta Melancholia, care, venita din spatele Soarelui, unde statuse ascunsa, nu lasa nicio sansa vietii pe pamant. Aceste doua „melancolii” sunt strans legate, Justine fiind singura care intelege distrugerea lumii si care se relaxeaza in fata sfarsitului. Viata pe pamant este malefica, spune ea, asa ca nu e nicio paguba daca dispare. Nimeni n-o sa ne simta lipsa, pentru ca oricum suntem singuri in Univers.

Sigur ca „Melancolia” e mai mult decat o poveste despre Apocalipsa si soarta pe care ar merita-o omenirea, e si o poveste despre mastile pe care ni le punem fata de ceilalti, despre mimarea fericirii, despre ratacirile mintii umane, despre incercarea de a ne integra, despre cine suntem atunci cand nimeni nu ne priveste. In distributie ii veti regasi si pe Kiefer Sutherland (in rolul sotului instarit al lui Claire, a carui siguranta e doar de fatada si pe care lasitatea il cuprinde in final), John Hurt (in rolul tatalui poznas al fetelor), Charlotte Rampling (mama „acra” a celor doua, care nu crede in casnicie si in finaluri fericite) si Alexander Skarsgard (sotul binevoitor si atent, dar abandonat in cele din urma de Justine).

Programul filmelor care vor mai rula in cadrul Les Films de Cannes a Bucarest poate fi consultat aici.