Romancierul, poetul si ziaristul Manuel Rivas, care a revolutionat literatura galiciana, este considerat unul dintre cei mai importanti autori spanioli contemporani. Printre volumele sale de proza se numara si “Creionului tamplarului” (“O Lápis do Carpinteiro”), care a fost tradus la noi nu din galiciana, ci din spaniola de Alexandra Reocov, pentru Editura Curtea Veche. Cartea a fost publicata in 20 de limbi si ecranizata in 2003 cu titlul „El lápiz del carpintero”, regia Antón Reixa.

Desi redus ca numar de pagini, volumul „Creionul tamplarului” nu se citeste usor, pentru ca actiunea nu se desfasoara intr-un singur sens, ci merge in mai multe directii, pe mai multe planuri. Pe de o parte, il avem pe fostul gardian de inchisoare Herbal, care isi povesteste tineretea din timpul Razboiului Civil Spaniol unei prostituate, pe de alta il avem pe doctorul Da Barca, un fost detinut care l-a cunoscut pe Herbal si care este inclus in amintirile acestuia, dar spune isi spune si el propria poveste, atat in trecutul petrecut in inchisoare, cat si in trecutul apropiat in care, muribund, este intervievat de ziaristul Carlos Sousa.

Amintirile lui Herbal sunt declansate de moartea lui Da Barca, anuntata intr-un ziar, iar prostituata este recipientul care primeste in mintea si in inima ei toate aceste fragmente de trecut, in care Herbal ii amesteca pe doctor, pe un pictor detinut pe care il ucisese nu din rautate, ci pentru a-l salva de la torturi mai mari, in care isi aminteste boala lui permanenta si iubirea aproape nepamanteana dintre doctor si femeia vietii lui, cea care avea sa-i devina sotie in cele din urma. Intre toti acestia se insinueaza si un creion de tamplarie, care trece de la o persoana la alta, daruit mai departe, si care nu doar ca pare sa inmagazineze toate trairile fostilor sai posesori, ci si sa le arate rand pe rand ca in inimile lor exista bunatate si blandete.

Cea mai frumoasa poveste cuprinsa intre copertele acestui volum mi s-a parut aceea despre Moarte si Viata, care le infatiseaza pe cele doua ca pe niste surori cu o relatie foarte buna, care, insa, se degradeaza in momentul in care un acordeonist pune stapanire pe inima Vietii. Cele doua jurasera sa ramana impreuna mereu si toate legaturile cu barbatii sa fie superficiale, insa cand Viata s-a indragostit, a pleacat in lume alaturi de alesul ei. De atunci, Moartea cea diabolica o cauta permanent: „De aceea bate strazile in lung si-n lat, mai ales in noptile cu furtuna, cand se opreste in fata caselor und evede saboti la usa si intreaba pe oricine ii iese-n cale: Nu l-ati vazut pe acordeonistul ala tanar si pe nenorocita de Viata? Si pe toti care nu stiu ce sa-i raspunda ii ia cu ea.”

Tesuta pe panza politico-sociala a Spaniei anilor ’30 (activistii comunisti, problema votului femeilor, Razboiul Civil) si infasurata in jurul iubirii dintre Daniel da Barca si Marisa Mallo, cartea lui Rivas este o provocare atat prin ideile exprimate si analizele facute sentimentelor (durerea reala si durerea fantoma, dragostea, compasiunea), cat si prin modul de concepere a povestii si prin stilul deosebit al scrierii (fara linii care sa marcheze dialogurile existente, cu schimbari bruste de ritm si intercalari de personaje), care, asemenea unui bumerang, se intoarce in cele din urma de unde a plecat.

Volumul lui Manuel Rivas a aparut anul acesta in colectia Byblos a editurii Curtea Veche, mai multe informatii despre el si despre cum poate fi cumparat fiind disponibile aici.