O zi care nu se anunta diferita de oricare alta il poate pune pe un barbat cult, nefericit in casnicie, cu un fizic nici grozav, dar nici oribil, fata in fata cu obsesia vietii lui, cu fata-femeie care ii va bantui zilele si noptile desi nu este nici cea mai frumoasa, nici cea mai desteapta si nici cea mai interesanta dintre semenele ei.
Iar relatia care se va naste fortat in Havana anilor ’50 – in care el are impresia ca o iubeste dureros de puternic, iar ea nu-si inlatura nicio clipa gheata de pe inima, pentru ca nu doar ca nu iubeste pe nimeni, dar nu se poate iubi nici pe ea insasi – va ramane in mintea lui si va fi rememorata peste ani pas cu pas, de la prima intalnire si pana la ultima.
De-a lungul acestei relatii desfasurata pe ritmuri de bolero, o relatie care nu trebuia sa inceapa niciodata intre un ziarist casatorit de varsta a doua si o fata de nici 16 ani, cei doi care formeaza acest cuplu bizar nu-si arata niciodata adevaratele eu-ri, fiecare intelegandu-l pe celalalt gresit sau neintelegandu-l deloc. Pentru ca fiecare a vazut in aceasta legatura o iesire din realitate si o posibilitate de a cunoaste adevarata iubire (el) sau o portita de scapare dintr-o existenta mizerabila, dominata de o mama vitrega si de lipsa unui tata (ea). El, om de litere, se foloseste de magia cuvintelor pentru a ajunge la ea, iar ea, care e atat de inculta incat te apuca rasul, nu intelege mai nimic din discursurile lui si il considera un ciudat:
“- Vorbesc eu in proza?
– Ai facut-o toata viata.
– Cine-a zis?
– Molière.
– In toata viata mea? Nici macar nu l-am cunoscut vreodata. Cine mai e si asta?
– Un om de teatru, prieten cu mine.
– Tu, cu prietenii tai.”
Pe el nu-l intereseaza prostia ei si nici faptul ca are un corp imperfect, pentru ca in mintea lui ea nici nu trebuie sa fie altfel decat o fiinta de soare si miere, fara sentimente, nebuna, simpla, total indiferenta fata de sex si afectiune, incapabila sa fie fericita. De-a lungul relatiei, pe care o percepem doar din punctul lui de vedere, din amintirile si povestirile lui, barbatul analizeaza continuu sentimentele si trairile personale, scanand, in acelasi timp, femeia de langa el, care, de fapt, nu a fost niciodata a lui, asa cum nici el n-a fost complet al ei.
O poveste cu nimic deosebita, poate veti spune, insa va contrazic: felul in care Guillermo Cabrera Infante isi concepe aceasta carte – “Nimfa nestatornica” – este ceea ce face diferenta. Constructia frazelor, jocurile delicioase de cuvinte, referirile dese la tot felul de carti si de filme, savoarea descrierilor de cadre si analizelor mentale si nu in ultimul rand umorul cu care isi inveleste multe dintre pasaje cuceresc cititorul, il scufunda in poveste si nu de putine ori il fac sa zambeasca.
Toate aberatiile care se nasc in mintea unui indragostit si apoi a unui fost indragostit, care isi da seama ca de fapt nu a fost indragostit, ci a avut doar o pasiune fara prea multa logica (o pasiune care, insa, il urmareste peste timp) sunt etalate cu nonsalanta si cu o mare afectiune pentru cuvantul scris. Pe cat de framantat era el, pe atat de linistita si de rece era ea, pe cat de intrigat fusese de persoana ei, pe atat fusese ea de distanta si de egoista: “Era – mereu fusese – o fire independenta. Fusese prizoniera, dar se eliberase. Ceea ce o facea periculoasa era faptul ca sclava din ea rupsese toate lanturile. Inclusiv pe-ale mele. Fusesem pentru ea o simpla veriga, acum imi dau seama”. Povestind astfel, el isi face ordine in amintiri si intelege mai clar anumite lucruri din trecutul lor comun, atunci cand ii spunea senin, dand iubirii una dintre cele mai frumoase definitii: “Asa e iubirea. Oarba ca Bach, surda ca Beethoven, intr-o ureche ca Van Gogh.”
Cartea, terminata de Cabrera Infante cu putin inainte de a muri, publicata de sotia lui la trei ani dupa disparitia acestuia si tradusa la noi in colectia Byblos a Editurii Curtea Veche poate fi gasita aici la pret redus.
