Castigator a nu mai putin de cinci premii la ceremonia de anul acesta a Oscarurilor, inclusiv pentru Cel mai bun film, „Artistul/The Artist” (romance, comedie, drama, Franta/Belgia, 2011), in regia lui Michel Hazanavicius este un film la care fie nu te poti uita (daca esti de parere ca in anul 2012, secolul 21, n-ai de ce sa vezi un film mut), fie il vei adora.

Sincer, dupa ce am vazut filmul, am fost aproape convinsa ca indivizii care trag sforile pe la Premiile Academiei Americane de Film il vor considera prea „invechit” ca realizare si plasat cumva ca nuca in perete in aceste vremuri de revolutie tehnologica a cinematografiei, in care oamenii de film se intrec in efecte speciale si in 3D-uri care te afunda in scaun de fiecare data cand vreo piatra pare sa zboare spre tine. Insa, culmea sau nu, filmul a fost primit excelent de catre critici si premiat din toate partile.

Iar pe mine tocmai acest aer vetust al productiei m-a cucerit, tocmai aceasta idee nebuneasca de a mai crea o astfel de pelicula, muta si alb-negru, in zilele noastre, in care totul sa se exprime prin gesturi si prin muzica. Insa ce gesturi!… Si ce muzica!…

Francezul Jean Dujardin, de existenta caruia nici nu auzisem inainte de „Artistul”, il intruchipeaza magistral pe George Valentin, cladindu-si tot rolul din gesturi, din zambete, din priviri. George este o vedeta de film mut care, spre finalul anilor ’20, cand filmul vorbit incepea sa castige teren, a decazut fulgerator, pentru ca a ales sa nu se adapteze la aceasta uriasa schimbare. In antiteza, Peppy Miller, actrita aspiranta si mare fana a lui George, a devenit rapid noua vedeta a filmului vorbit, urcand pe scara celebritatii in timp ce George se prabusea incet, dar sigur. Insa tot Peppy, o fata nu doar frumoasa si talentata, ci si cu o inima de aur, va fi si mana de care George avea nevoie sa se agate pentru a nu se scufunda cu totul in uitare.

Pe de o parte, George e un Artist cu majuscula, pentru ca el nu vrea sa renunte la principiile sale, considerand ca arta adevarata se face fara cuvinte, insa pe de alta parte e un capos care e gata si sa moara pentru crezurile sale, fara a recunoaste in fata cuiva ca noua directie in cinema este mult mai apreciata de public. Insa George va intelege – cu greu, dupa multa suferinta si cu marele ajutor al lui Peppy – ca poti sa continui a fi un Artist si in noile vremuri ale cinematografiei, un individ pe care publicul sa-l aprecieze si sa-l urmareasca pe marele ecran cu bucurie. Chiar si fara a scoate o vorba. 🙂

Oscarul pentru Cea mai buna coloana sonora n-a fost nici el luat pe ochi frumosi, pentru ca muzica filmului, compusa de Ludovic Bource, menita sa exprime sentimentele personajelor si sa le intareasca gesturile, trece de la ritmuri vesele, optimiste, pline de umor, la pasaje dramatice, amenintatoare sau melancolice si insoteste privitorul cu tenacitate pana la final, determinandu-l sa zambeasca automat si sa danseze pe scaun sau sa ramana intr-o nemiscare trista.

Nu cred ca e cazul sa mai adaug ca in urma acestui film atat regizorul Michel Hazanavicius cat si actorul principal Jean Dujardin s-au umplut de premii, atat pe la festivalurile europene, cat si la cele americane, pentru ca, in cazul in care n-ati vazut filmul, dupa ce o sa-l vedeti (asta daca nu sunteti anti filme mute si alb-negru, cum ziceam mai sus), o sa fiti convinsi ca n-au fost premiati degeaba.