Pe Strada Fictiunii intalnim cateva zeci de ipostaze ale femeii din Turcia imaginate si alternate ca intr-un joc cu masti de catre scriitoarea Hatice Meryem in volumul “De-as avea un sot cat o musca…”. Nascuta in Istanbul, dar stabilita in Londra de aproape 20 de ani, Hatice Meryem a publicat volumul “De-as avea un sot cat o musca…” in anul 2002. Reteta ei, constand in scurte povestiri ce au in comun voci naratoriale prin intermediul carora se fac auzite femeile din Turcia, s-a dovedit a fi una de succes, cartea fiind retiparita de opt ori.

Fiecare poveste imaginata de scriitoare sub forma unei dorinte este de fapt un rol jucat pe scena turceasca, intr-o lume in care urmele lasate de islam sunt inca pronuntate. Desi nu mai traieste acolo, Hatice Meryem analizeaza conditia femeii din Turcia, evolutia ei, si critica tarele unei societati la baza careia sta barbatul, desi femeia este cea care duce tot greul si iese invingatoare in situatiile dificile.

Rolurile prin care trec femeile-naratoare sunt exercitii de imaginatie la care orice femeie se poate supune si pe care le poate “juca” in anumite momente ale existentei. Sotia unui betiv, a unui imam, a unui tigan sau a unui pitic. Sotia unui om cu tact, a unuia lacom sau a unui inutil ori, de ce nu, a unui incapabil. A doua sotie, sotia primei iubiri, sotia unui om chipes. Toate sunt concentrate in societatea ironizata de autoare si in cele nici 100 de pagini scrise de aceasta.

Sotul cat o musca este sfatul primit de Sevda – prima femeie inchipuita de Hatice – sotia unui betiv pe care e mereu nevoita sa il adune de prin parcuri. Barbatul ca musca – cu zbor dezordonat si zgomot deranjant – este critica maxima adusa de autoare mediului din care a plecat, in care barbatul e asezat pe un piedestal. Pentru situatia in care se afla, Sevda este compatimita de cei din jur: “Lasa-l!”. Totusi, contrar asteptarilor, ea este si incurajata de o vecina ramasa vaduva de tanara care considera ca barbatul e un rau necesar: “Sa ai un sot cat o musca, dar sa-l ai langa tine…”.

In ciuda succedarii tuturor acestor roluri, in final descoperim femeia fara masca, dar si fara sot – “Dar eu nu sunt sotia nimanui!”. Si tot singura o surprinde si cel mai sumbru moment. Oare pe celelalte femei le-a salvat rolul interpretat sau masca purtata? Sau prezenta unui barbat in viata lor, oricat de bun sau de rau a fost acesta? 🙂