Din 23 noiembrie, Ro Image aduce in cinematografele din Romania drama SF „Atlasul norilor/Cloud Atlas” (coproductie Germania/SUA/Hong Kong/Singapore, 2012), un film care beneficiaza de o distributie fenomenala, incluzandu-i pe Tom Hanks, Halle Berry, Jim Broadbent, Hugo Weaving, Jim Sturgess, Ben Whishaw si Susan Sarandon. Prin amabilitatea celor de la Ro Image am vazut deja filmul pe 19 noiembrie si pot sa va spun ca au fost 172 de minute castigate.

Desi nu sunt o fana a filmelor care tin mai mult de doua ore – adica, serios, mai avem si alte treburi pe lume decat sa stam incremeniti intr-un fotoliu si sa ne uitam la filme – aseara nu am simtit cand au trecut cele aproape trei decat la final, cand mi-am dat seama ca am intepenit pe scaun. Pelicula regizata de Lana Wachowski, Tom Tykwer si Andy Wachowski este atat de frumoasa in complexitatea ei incat pot sa declar fara ezitare ca, intre atatea productii lipsite de substanta care populeaza lista anului 2012, „Atlasul norilor” e unul dintre cele mai impresionante filme pe care le-am vazut anul acesta. Salturi dintr-un timp in altul (de la triburi la tehnologii avansate, de la epoca sclaviei la democratie etc), revolutii tacute sau sangeroase, tradari, iubiri rupte cu violenta, dezamagiri, impliniri, revelatii – o multitudine de sentimente si actiuni sunt grupate in „Atlasul norilor”, incat nu vad cum ar putea cineva sa se plictiseasca de-a lungul desfasurarii actiunii.

Realizat pe baza romanului omonim scris de David Mitchell, filmul la al carui scenariu au lucrat impreuna cei trei regizori este o explorare a sufletului uman, care trece de-a lungul timpului prin mai multe corpuri, iar vietile anterioare au impact asupra prezentului. Insa nu e vorba de un singur suflet al carui parcurs il urmarim, ci de mai multe, unele dintre ele avand legaturi care se mentin peste ere. Nu vi s-a intamplat uneori sa auziti pentru prima oara o melodie compusa cu veacuri in urma, pe care sa fiti convinsi ca o stiti deja? Nu vi s-a intamplat sa faceti cunostinta cu o persoana si sa simtiti ca, de fapt, o cunoasteti de o vesnicie? Cum ar fi daca toate acestea ar putea fi explicate prin transmigratie, prin faptul ca sufletul trece dintr-un corp in altul si deci ramane cu amintiri din vietile anterioare? 🙂

Moartea nu este decat o usa prin care trecem in alta viata, se arata in film, „mortii nu raman morti pentru totdeauna”, spune un personaj, fiecare suflet intrupandu-se iar si iar. Uneori spiritul incarnat repeta aceleasi greseli, uneori nu reuseste sa-si implineasca dorintele si sa aiba o viata armonioasa, dar pana la urma isi da seama cumva care este calea cea buna pentru a-si gasi pacea. Desi este incarcat de drama, tragedie, orori, filmul pastreaza totusi un aer pozitiv, deasupra tuturor plutind speranta de mai bine: limitele sunt facute pentru a fi depasite (chiar daca de fiecare data e nevoie de eroi, de oameni de sacrificiu), iubirea este cel mai important si cel mai trainic sentiment din univers, moartea nu ne separa decat temporar de sufletele dragi, pe care le vom intalni iar si iar si le vom iubi de fiecare data fara sa ne putem explica de ce.

Nu doar ideea filmului si realizarea mi-au placut, ci am apreciat si alegerea actorilor – una foarte inspirata, fiecare dintre cei prezenti in distributie interpretand cu gratie cate 4-5 personaje din epoci diferite si medii sociale diferite. De exemplu, Tom Hanks intra alternativ in pielea unui om dintr-un trib, a unui medic, a unui actor si a inca trei personaje, iar Hugh Grant este cand o capetenie de trib, cand un bogatas care ii joaca renghiuri fratelui sau, cand un important om politic. Tinerii actori au si ei partituri importante si l-am remarcat printre ei pe Ben Whishaw, pe care m-am tot gandit unde l-am mai vazut si abia spre final mi-am dat seama ca este cel care a interpretat personajul principal din „Parfumul”. Dintre cele cinci personaje in pielea carora a intrat in „Atlasul norilor”, cel al lui Robert Frobisher mi-a dat ocazia sa observ si sa admir aceeasi expresie de consum interior pe care o avea si in „Parfumul” si acea sclipire a artistului chinuit de talentul sau (aici fiind un compozitor aflat in imposibilitatea de a-si gasi bucuria in viata). Echipa de la machiaj si-a facut treaba exemplar si cred ca ar merita cu lejeritate un Oscar – mai ales judecand dupa reactia uimita a celor care au umplut ieri sala de cinema cand au vazut la final ca unul dintre personajele al carui chip avea trasaturi nu prea inteligibile era Hugh Grant. 🙂

Cum va spuneam mai sus, filmul intra din 23 noiembrie in cinematografele de la noi si vi-l recomand cu drag – daca aveti la dispozitie trei ore in care sa meditati la eternitatea sufletului si la conexiunile pe care acesta le stabileste de-a lungul evolutiei pentru ca „vietile noastre nu sunt ale noastre, suntem legati de altii, in trecut si in prezent, si cu fiecare crima si fiecare gest frumos ne cream viitorul”. 🙂