Pe Simon Toyne l-am cunoscut personal anul trecut la Targul de carte Gaudeamus, cand a fost invitat sa-si promoveze volumul de debut, “Sanctus”, aparut la Editura Allfa. Pe langa ce stiam deja despre el si anume ca e un scriitor extraordinar, am descoperit atunci ca e si o persoana foarte placuta, deloc vanitoasa, cu care poti avea o discutie inteligenta si degajata si cu care am tinut apoi legatura in continuare. Asa ca anul acesta, cand dragii mei oameni de la All m-au intrebat daca vreau sa fac un interviu cu Simon in timpul vizitei lui in Romania, n-am stat pe ganduri, stiind ca voi regasi acelasi interlocutor amabil si efervescent. Simon Toyne a lansat la Gaudeamus 2012 “Cheia”, a doua carte a trilogiei Sancti, urmand ca anul viitor sa fie prezent in Romania pentru lansarea volumului final.

Ai fost in Romania si anul trecut, cand ai lansat “Sanctus”, acum ai venit din nou cu “Cheia”. Ce ti se pare diferit de la un an la altul?

Multa lume m-a intrebat anul trecut ce cred despre Romania, despre Bucuresti, dar eu sunt asa de ocupat cand vin aici, ca nu apuc sa vad nimic… eventual, vad cate ceva din mersul masinii. Chiar si ieri ma intreba cineva ce parere am despre Bucuresti si azi-noapte am stat si m-am gandit si chestia e ca atunci cand mergi intr-o tara ca turist vezi cladiri, monumente, te duci prin munti, in fine, dar ceea ce nu prea faci e sa cunosti oamenii. Adica, ma rog, ii vezi prin restaurante, pe la hotel, dar nu ai ocazia sa stai de vorba cu ei. Iar eu exact asta am facut anul trecut si la fel si anul asta: am intalnit oameni si, intr-un fel, mi se pare ca stiu mai multe despre tara din aceasta perspectiva. Imi place ca aici toti sunt draguti si destepti si prietenosi… bine, unii dintre ei, fie! 🙂 (a continuat vazandu-ma ca ma incrunt neincrezatoare in calitatile romanilor). Poate i-am intalnit eu numai pe cei de treaba, dar ma gandesc cu caldura la aceasta tara si la acest oras. Mi s-a parut foarte frumos sa fiu invitat aici de cei de la editura, ma bucur ca primul volum din trilogie s-a vandut foarte bine in Romania… am primit o tona de mesaje pe Facebook in care oamenii de aici mi-au zis ca au citit cartea, ca le-a placut foarte mult, ca asteapta si urmatorul volum, acum l-au citit si pe al doilea, ma intreaba cand apare al treilea… ma roaga sa nu-l omor pe Gabriel (n.r. personajul principal masculin al trilogiei)…

Pai sa nu-l omori, exact asta voiam sa te rog si eu!

Sa nu-l omor, hmm, mai vedem… 🙂 Oricum, de data asta m-am bucurat sa ma intorc in Romania, pentru ca deja cunosc oameni pe aici, te cunosc pe tine… data trecuta nu stiam pe nimeni. Dar am stat cateva zile cu cei de la editura, m-am imprietenit si cu Andrei (n.r. Gheorghe), care pe atunci era ambasador de brand si acum o sa il vad din nou, deci pana la urma totul se rezuma la oameni. Toate locurile sunt cladite de oameni si ei sunt cei care spun povestea unui loc si o duc mai departe, deci chiar daca n-am apucat sa vizitez nu stiu ce palate sau alte chestii, am cunoscut lumea si asta e cel mai important. Si cand lucram in tv, am facut o gramada de emisiuni de calatorie, am fost si in Romania, dar in zona Transilvaniei si am filmat castele si alte lucruri si am intalnit indivizi care lucrau in turism. Erau foarte amabili, dar isi jucau rolurile, iti spuneau cat de grozava e tara lor, pentru ca asta stiau ca vrei sa auzi. Pe cand acum am intalnit adevarata fata a lucrurilor si prefer asa… sa stau intr-un colt de bar cu oameni simpatici si sa vorbesc despre cartea mea, asa cum fac acum cu tine. 🙂 M-am bucurat ca revin aici, pentru ca stiam ca voi avea parte de o primire calduroasa.

Cat de greu e sa scrii o a doua si o a treia carte dupa ce prima a avut un succes urias?

E foarte dificil…

Ma gandesc ca presiunea a fost uriasa.

Oh, da, presiunea a fost foarte mare… cand am scris prima carte, nimeni nu astepta nimic de la mine, niciun agent, nicio editura, nimeni, m-am apucat de scris ca sa vad daca pot sau nu sa fac asta. Si au trecut vreo doi ani si jumatate de cand mi-a venit ideea si pana am terminat cartea, singura presiune fiind aceea ca voiam s-o vad terminata si sa stiu ca e cat se poate de buna. Apoi a aparut, s-a tradus in multe limbi si s-a vandut in multe tari, iar eu lucram deja la a doua si la treia. La prima ma straduiam sa fac o poveste cat mai inchegata, de sine statatoare, dar imi mai veneau idei, despre cum sa dezvolt mai mult personajul Gabriel, de exemplu, despre ce s-ar putea intampla dupa descoperirea Sacramentului, adica ok, asta e finalul din primul volum, dar ce s-ar mai putea intampla dupa? Si cartea originala avea un epilog de vreo zece pagini, in care spuneam ce s-a intamplat cu personajele. Si dupa ce s-a vandut asa, editorul a venit la mine cu doua lucruri: m-a intrebat ce o sa mai scriu in continuare si mi-a spus ca nu-i place deloc finalul.
Asa ca am facut un plan pentru inca o carte, dar pana la urma a reiesit ca vor fi de fapt doua carti. Si a iesit asa, ca “Sanctus” este in principal despre Liv, “Cheia” este despre Gabriel, iar ultimul volum va fi despre destinele lor combinate. Asa ca eu am lucrat cumva in sens invers, stiam cum o sa se termine trilogia, si m-am apucat sa trasez actiunea si personajele cu gandul la acel final. Pana sa ma apuc de scris “Cheia”, “Sanctus” devenise deja un succes international, a fost bestseller in multe tari, de exemplu la mine in tara a fost numit chiar cel mai bun thriller de debut pe anul 2011.
Asa ca m-am apucat de a doua carte, am luat actiunea de unde ramasese, lumea pe Facebook incepuse sa ma intrebe despre ce va fi, cum va fi, insa acum aveam un contract cu editura si trebuia sa fiu gata cu cartea intr-un an. Acum aveam un deadline, nu mai aveam tot timpul la dispozitie. Bine, eu sunt scriitor de meserie, sunt obisnuit sa scriu in fiecare zi sau daca cine stie cum se intampla sa nu scriu intr-o zi, tot ma gandesc la ce as scrie. Nu poti sa te culci pe-o ureche, e ca si cum ai aduna baloane umplute cu heliu, stii? Iei unul in mana, apoi inca unul, si apoi inca unul si le tot aduni si nu poti sa le dai drumul, pentru ca daca iti scapa, se vor indeparta rapid. E greu sa le aduci inapoi si de-asta trebuie sa le tii bine de sfori. Si abia cand le ai pe toate le dai drumul sa isi ia zborul si atunci simti o mare usurare.
Asadar, pe de-o parte simteam presiunea timpului, iar pe de alta parte simteam asupra mea umbra asta aruncata de succesul pe care il avea “Sanctus”, deci da, a fost greu. Dar e stiut faptul ca intotdeauna e greu sa vii cu o continuare, ca te gandesti bine, pai, mi-am pus toate ideile bune in cartea de dinainte, acum mi-or mai fi ramas cateva si pentru urmatoarea? Toti autorii trec prin asta, chiar si cei de succes. Ce am descoperit eu si nimeni nu-mi spusese a fost ca scrierea celui de-al doilea volum al unei trilogii e foarte dificila. Adica, primul volum are un start bun, ultimul termina totul, dar cel din mijloc e ca un fel de pod intre cele doua, dar si asta trebuie sa fie o carte buna in sine. Si in plus trebuie sa reiei un fir narativ, nu poti sa incepi asa de unde tu ai chef… nu puteam sa incep al doilea volum cu “Liv locuieste acum in Barbados”, de exemplu, pentru ca aceia care au citit primul volum o sa inceapa sa se mire, dar cum a ajuns acolo, dar de ce, dar era in cu totul alta parte la finalul primului volum… deci nu poti sa incepi oricum. Si in plus trebuie sa le reamintesti cititorilor ce s-a mai intamplat in primul volum…

Da, ce spui tu e ca trebuie sa le vii in ajutor cititorilor… si chiar le vii.

Da, da, pentru ca si daca ai citit primul volum, probabil l-ai citit cu un an in urma si nu mai tii minte exact toate detaliile, iar daca nu l-ai citit pe primul oricum trebuie ca povestea din al doilea sa aiba sens de sine statator. In Marea Britanie, de exemplu, “Cheia” s-a vandut in dublul exemplarelor in care s-a vandut “Sanctus”. Adica sunt multi carora le-a placut de exemplu coperta celui de-a doilea volum si l-au cumparat, desi nu stiau ca e vorba de o trilogie. Si apoi au aflat si l-au cumparat si pe primul, pentru ca merge sa le citesti in orice ordine. Deci trebuie sa ai si remindere pentru cei care au citit, dar nici nu trebuie sa exagerezi cu ele, pentru ca ii vei plictisi…

Tu ai gasit echilibrul perfect, sa stii…

Da, dar sa stii ca a fost crancen. Adica dupa ce am scris-o pe prima am zis, ok, acum stiu cum se scrie o carte. Numai ca nu era asa, si la a doua a trebuit sa plec iar aproape de la zero, pentru ca fiecare carte are problemele ei si nu te poti lega de chestiile care te-au ajutat prima oara. E ca si cum ai face un rebus si te-ai gandi, a, dar stiu cum sa fac un rebus, am mai facut, dupa care vezi ca indiciile sunt total diferite de celelalte pe care le-ai mai facut, deci forma e aceeasi, dar rezolvarea e diferita. Da, a fost dificil… si mai ales pentru ca acum lumea avea asteptari atat de mari, iar eu voiam sa fac ceva diferit, nu voiam sa scriu aceeasi poveste, de-asta am deschis drumul spre Vatican, Irak, Mesopotamia, am scos la iveala tot felul de chestii istorice… a fost o mare provocare.

Spuneai ca prima carte a fost despre Liv, a doua despre Gabriel. De ce ai ucis atat de multi oameni in acest al doilea volum, atat de multi oameni din anturajul lui Gabriel?

Pai… Dar nu eu i-am ucis! 🙂

Ba da!

Ba nu, nu eu… altii i-au ucis.

Bine, stiu ca pentru a arata cat de grozav e un personaj, trebuie sa-l faci sa treaca prin tot felul de situatii neplacute, dar noi cititorii deja il iubeam pe Gabriel, stiam cat de bun e…

Da, dar cei care nu au citit prima carte nu stiau. 🙂 Cititorii sunt niste fiinte sofisticate si le place sa fie cu doi pasi ianintea autorului. Asa ca tu ca autor trebuie sa fii cu trei pasi inaintea lor. Si trebuie sa le faci mereu surprize. Si trebuie sa creezi situatii care sa dea la iveala caracterele personajelor. Adica, uite… in viata… iti construiesti o figura acceptabila pe care sa o vada toata lumea. Incerci sa nu plangi de fata cu altii, sa nu iti afisezi toate intimitatile de fata cu toata lumea, ci doar cu aceia pe care ii cunosti, in care ai incredere si pe care ii iubesti. Chestia e ca intr-o carte dai jos masca asta cu “totul e bine si frumos” si diseci personajele, vrei sa vezi din ce sunt facute si de-asta trebuie sa le pui in situatii in care sa reactioneze cumva. Intr-un thriller, trebuie sa se intample tot felul de lucruri. Cunosti un personaj, il respecti, ajungi sa-l iubesti, si apoi il vezi cum trece prin niste situatii groaznice si pentru tine in calitate de cititor e cel mai frumos asa. Sa simti si tu ce simte personajul, sa fii afectat… de-asta cititul e un lucru atat de uimitor, iti picteaza imagini in minte si te transporta in alte lumi si in alte timpuri.
Noi oamenii tanjim mereu dupa experiente noi, iar cartile ne ofera lucrul asta, experiente noi, uneori extreme… adica tu esti in siguranta si in liniste la tine acasa, aprinzi focul in semineu, iti iei un pahar cu vin si te apuci sa citesti. Si in carte dai peste tot felul de situatii dramatice, in care, in viata reala, nu te-ai baga niciodata. Si asa poti avea ambele lucruri deodata, si siguranta si aventura. 🙂 De-asta mie imi place asa de mult sa citesc, pentru ca o carte ma poate duce in locuri in care, in viata reala, mi-ar fi prea frica sa ma duc… deci, imi pare rau ca am omorat personajele alea, dar… 🙂

Pai asa si trebuie! Mie mi-a parut foarte rau dupa ele…

Da, dar vezi tu, au murit pentru o cauza buna…

Stiu, dar tot mi-a parut rau dupa ele… dupa Kathryn, mai ales…

Da, dar macar n-au murit in zadar, a fost nevoie de sacrificiul lor. Pana la urma si in viata mai sacrifici unele lucruri de dragul altora.

Ai dreptate. Care bucata din carte a fost cel mai greu de scris?

Hmm… pai exact scena aia despre care ziceai tu, cu Gabriel si Kathryn. Am rescris-o de multe ori.

Mie mi s-a parut foarte emotionanta.

Da… de fapt, intr-una dintre versiuni Kathryn nu murea. Dar pana la urma a iesit din scena, pentru ca in momentul respectiv Gabriel era cam instabil din punct de vedere emotional si avea nevoie de un imbold pentru a continua ceea ce avea de facut. Si nu doar asta, ci si faptul ca ea nu se mai potrivea in poveste, deci cam trebuia sa dispara. Adica nu puteam sa zic, ok, ceilalti s-au dus in Irak si au gasit nu stiu ce, iar Kathryn si-a mai revenit putin, apoi ceilalti au mai facut ceva, iar Kathryn a inceput sa se inzdraveneasca… pur si simplu nu se potrivea. Asa ca, oricat de crud ar suna, e mai bine ca a murit, pentru ca asa l-a ajutat pe Gabriel sa isi regaseasca motivatia si oricum ea nu isi mai gasea rostul. Asa ca i-am zis la revedere, multumesc pentru participare. 🙂 Da, e nevoie de treburi de genul asta… nu stiu daca ai citit “Urzeala tronurilor” de George R.R. Martin…

N-am citit, am vazut doar serialul…

Ei, deci si daca ai vazut serialul, ai observat ca el isi ucide persoanjele fara sa stea pe ganduri.

Normal ca am observat, m-a intristat foarte tare finalul primului sezon.

Da, a fost chiar socant! Dar vezi, avem nevoie de socuri d-astea, ca noi ne gandeam, a, dar n-o sa-l ucida tocmai pe Ned Stark, dupa care chiar s-a intamplat asta si am zis oh, Doamne, uite ca tocmai l-a omorat! A fost sclipitor, de-a dreptul socant… Eu am citit cartea si exista un personaj care se numeste Simon Toyne ca si mine, si intodeauna se refera la el la timpul trecut, era un bandit… eram un bandit! 🙂 Dar toata lumea ma placea… si vorbesc despre mine de bine “a, a fost un vagabond, insa era un baiat bun, amuzant… dar acum a murit, asta e”. 🙂 Personajele sunt ucise pentru efectul dramatic. Incerci sa nu le omori, dar n-ai incotro.

Dar pe Gabriel n-o sa-l omori, nu? 🙂

Hmm… nu pot sa promit. In definitiv, vorbim despre ultimul volum al trilogiei… acum, la finalul celui de-al doilea, ai vazut ca nu e in apele lui… simte mirosul de portocale… 🙂 … dar iar zic, face un sacrificiu, o lasa pe Liv in urma si pleaca in desert, pentru ca e un tip de treaba.

In carte vorbesti despre locuri care exista in realitate, precum si despre altele imaginate. Ai fost in locurile care chiar exista, ai fost in Irak, de exemplu?

Nu, m-am gandit la asta, dar in zona respectiva e inca destul de periculos sa te aventurezi. Cea mai tare chestie legata de Irak e ca acolo a fost un razboi si deci exista o gramada de inregistrari si de alte informatii pe internet.

Te-am intrebat pentru ca ai descris foarte realist totul.

Pai da, pentru ca am vazut tot felul de filmari si am citit jurnale de calatorie in care erau descrise pana si mirosurile… sigur, mi-ar fi placut sa merg chiar eu acolo, dar m-au ajutat mult aceste surse, mai ales materialele video pentru ca asa poti vedea cu ochii tai si poti descrie foarte bine. Oricum, am incercat sa infasor fictiunea in cat mai multe chestii reale… Gaziantep, de exemplu, exista, au si aeroport acolo, insa este doar in sud. In carte eu am pus unul si in nord, ca sa fie mai aproape de munti, unde era Ruina. De exemplu in “Cheia”, stii cand Liv se intoarce in New Jersey si ajunge pe Garden Street, unde isi gaseste apartamentul incendiat… ei bine, chiar exista aceasta strada in New Jersey, iar eu am ales o cladire de pe strada respectiva cu ajutorul Google Streetview si am descris-o. Adica am fost candva in New Jersey, dar nu pe strada respectiva si doar nu era sa ma duc acum pana acolo ca sa vad exact cum arata, asa ca am apelat la Google. Cu cat pui in carte mai multe chestii adevarate, cu atat cele inventate par si ele mai reale.

Imi place cum reusesti sa amesteci in carte elemente moderne cu tot felul de elemente fantastice si SF. Tie ti s-a intamplat vreodata ceva iesit din comun, nu stiu, ti s-a intamplat sa auzi voci, sa vezi fantome? 🙂

Pai, am stat cam toata viata singur intr-o camera incercand sa-mi aud vocile din cap. 🙂 Ca scriitor, iti umbla tot felul de lucruri prin imaginatie si asta in sine e un fenomen straniu, zic eu, incredibil, minunat, mistic chiar. Intre scriitor si cititor e un fel de contract, eu scriu, tu citesti, simti, iti pasa de personaje, mie asta mi se pare ceva mistic. Eu nu prea cred in Dumnezeu si deci nici in dualitatea Rai-Iad… si nici in fantome nu prea cred. Cred ca totul se intampla, de fapt, doar in capul nostru. Creierul e cel mai uimitor dintre organele noastre, ne ajuta sa privim o situatie si sa facem legaturi, sa construim lucruri in mintea noastra. De exemplu, nu cred ca ai mancat inghetata cu aroma de bacon, nu?

Aaa… nu… bleah! 🙂

Exact, pentru ca o persoana care ar fi vrut sa faca aroma asta s-a gandit asa, cu capul ei, si a zis bleah, chestia asta ar fi dezgustatoare! Asa sta treaba cu mintea, avem in cap niste simulatoare uimitoare cu care putem sa construim lucruri la fel de uimitoare. Si cred ca multe dintre asa-zisele fenomene supranaturale vin din noi. Daca lasi pe cineva seara intr-un spital de boli nervoase dezafectat, sa zicem, fara curent electric si ii spui ca e bantuit… pai va fi bantuit! Dimineata o sa-ti zica, vai, a fost ingrozitor… probabil ca nu s-a intamplat nimic de fapt, doar i s-a parut ca aude zgomote. La fel e si acasa, cand esti cu familia, totul e in regula, cand ramai singur, incepi: dar ce e cu zgomotul asta, dar ce-a fost asta… stii? Totul e doar in mintea noastra, de fapt. Cei care vad fantome zic ca le-au vazut noaptea, pai ori sunt foarte obositi si nu mai functioneaza cum trebuie, ori le e teama de intuneric. Ne e teama de intuneric pentru ca vazul e un simt foarte important, iar noaptea nu putem vedea clar si din acest motiv ne panicam. E totul foarte logic, daca stai sa te gandesti… deci, nu, nu sunt nici credincios si nici in fenomene paranormale nu cred. Dar exista lucruri magice, sa iei o carte de-a lui Dickens, scrisa acum o suta de ani, s-o citesti, s-o intelegi si chiar sa gasesti asemanari intre viata de atunci si cea de acum, pentru mine asta e magic. Scrisul e magic, istoria inregistrata, pastrata e magica. In “Cheia” exista o magie de genul spiritual, biblic mai mult… Adevarul e ca suntem inconjurati de magie. Pot sa pun mana pe telefon acum si sa-mi sun familia, da? Eu vorbesc acum, ei ma aud in timp real, cum vine asta? E magic, nu? 🙂

Da, este, dar ni se pare ceva comun, ne-am obisnuit cu astfel de „magii”…

Exact, ne-am obisnuit… nu ni se mai par interesante. Suntem niste animale ciudate, tanjim dupa noutate, dupa care ne plictisim si vrem alte chestii noi, si altele, si altele… Dar serios, suntem inconjurati de magie, daca stai sa te gandesti. Traim cele mai interesante vremuri… am ajuns pe Luna, ce Dumnezeu! Invatam constant atatea lucruri, despre noi, despre creierul nostru, despre energiile primare, e uimitor totul… iar noi stam si ne miram de vreo pisica de pe youtube care canta la pian. Bine, si asta e uimitor, dar mai sunt atatea alte lucruri spectaculoase. 🙂

Cand citesc o carte si gasesc chestii care ma intriga le caut imediat pe Google sau ma apuc sa le fac si eu acasa. De exemplu, cand am citit in “Cheia” despre jurnalul scris cu suc de lamaie, m-am apucat si eu sa scriu pe o foaie cu suc de lamaie, iar dupa ce s-a uscat am tinut-o desupra unei flacari si mi-au aparut literele. 🙂 Tu ai incercat lucruri de genul asta, despre care ai pomenit in carte?

Da, sigur ca am incercat, dar nu acum, adica nu special pentru carte, le stiam mai demult, le-am testat. Am tras cu pistolul, am sarit din avion, am facut alpinism, dar nu special pentru carte. Si ma intorc putin la Ruina si la a descrie locuri care exista in realitate. Daca incerci sa vinzi o minciuna, trebuie sa fie si ceva adevarat undeva, adica sa vinzi adevarul impachetat intr-o minciuna frumoasa, ai nevoie de acel nucleu de adevar. Si adevarul sta in a face un personaj sa para realist la modul uman, dar trebuie sa incluzi si chestii de genul “cum sa faci un foc cand nu ai cu ce”. Nu vreau sa inventez acolo unde nu e cazul, daca sunt chestii adevarate pe care sa le pot descrie, atunci prefer s-o fac. Uneori, adevarul e cam plictisitor, si atunci raman la o varianta inventata. De multe ori, lucrurile pe care mi le imaginez eu nu sunt foarte departe de adevar. Uite, William Golding in “Turnul”, a scris despre construirea unei catedrale cu o spirala in varf. Si am citit un interviu in care era intrebat cum de a stiut cum se construieste o spirala in varful unei catedrale si a raspuns ca s-a gandit pur si simplu cum ar construi el asa ceva, deci a inventat totul, dar in asa fel incat parea foarte logic… deci e bine sa faci lucrurile cat mai aproape de adevar, dar daca adevarul sta in calea povestirii, atunci trebuie schimbat.

Inteleg. Ai dedicat “Sanctus” sotiei tale…

Da.

“Cheia”, fiicei tale Roxy, care e cea mare…

Da.

Insa Sancti e o trilogie, iar tu mai ai inca doi copii. Cum o sa procedezi cu urmatoarea dedicatie? 🙂

Urmatoarea carte ii va fi dedicata lui Stanley (n.r. fiul lui Simon). Si apoi, cand o sa mai scriu si o a patra carte, va fi pentru Betsy (n.r. fiica cea mica). Dupa care, probabil o sa fac un concurs ca sa aleg urmatoarea persoana careia sa ii fac dedicatii… 🙂

Te-ai gandit vreodata sa scrii basme pentru copiii tai?

Da, mi-ar placea… E cam frustrant ca acum copiii mei sunt prea mici pentru a citi cartile pe care le-am scris, sunt un pic cam violente pentru ei, n-as vrea sa le provoc cosmaruri. Adica ai vazut ce am scris pe “Cheia”, “pentru Roxy, poti s-o citesti…

…cand vei avea 11 ani.” 🙂

Da, cand vei avea 11 ani. 🙂 Ea voia sa o citeasca de acum, dar n-am lasat-o sa se uite decat foarte putin. Asadar, da, mi-ar placea sa scriu si pentru ei, dar am un deadline pentru trilogia asta si scrisul imi rapeste tot timpul, plus ca mai merg prin diverse tari cu promovarea, e ca un job cu norma intreaga. As vrea eu sa fac multe alte lucruri, dar e problema cu gasirea timpului necesar.

Multi oameni au impresia ca voi, autorii, locuiti asa undeva printre nori, scrieti toata ziua si nu prea mai faceti si alte lucruri. Dar eu cred ca nu e chiar asa, adica tu, de exemplu, mai faci una-alta prin casa, nu? 🙂

Da, evident, mie imi place foarte mult sa gatesc si sa gradinaresc, avem multi copaci prin curte si uite, cum e acum, ca se pregateste sa vina iarna, mai tai crengile uscate, ii mai aranjez. Ca stii cum e, scrisul e un sport bun pentru creier si cam atat. Adica stai pe scaun si scrii, bei dintr-o cafea, mananci prea multi biscuiti si incepi sa te uiti ca ti s-au cam depus pe abdomen si ca ar trebui sa mai faci niste alergari… nu e prea sanatos. Si de multe ori la sfarsitul unei zile ma pomenesc obosit mental, dar agitat fizic, asa ca incerc sa echilibrez lucrurile, ma joc cu copiii, plimb cainele, mai dau o mana de ajutor prin casa… Mai tai lemne, aprind focuri pe-afara, fac chestii de-astea primitive… 🙂 Si imi place sa merg la cumparaturi, sa iau de mancare si apoi sa gatesc ceva.

Si n-a murit nimeni dupa ce a mancat ceva gatit de tine? 🙂

Sunt un bucatar bun! Fara modestie, chiar gatesc bine.

Chiar voiam sa te intreb, ai un stil de viata sanatos, mananci sanatos, faci sport?

Pai, ce sa zic…

Adica, te intreb tocmai pentru ca arati bine, arati in forma…

Pai, am noroc ca sunt inalt… probabil ca de fapt sunt un grasan mic de statura care a fost intins ca o coarda, deci am noroc cu asta. 🙂 Nu, dar chiar trebuie sa fac mai multe chestii, mai mult sport… dar avand si copiii atat de mici, e destul de greu sa-mi gasesc timp. Incerc sa merg pe jos cat de mult se poate, dar stiu ca ar trebui mai mult de atat. Imi place mult tenisul, dar anul asta chiar n-am jucat deloc, pentru ca s-a nascut si cea mica si am fost ocupat si cu cartea. Iar cu mancarea, da, cred ca mananc destul de sanatos, mi se pare cel mai frumos sa gatesc eu de la zero decat sa cumpar chestii procesate… si e si amuzant, faci mai multa mancare deodata, iti mai ramane… Mancarea mea preferata sunt resturile. 🙂 De exemplu, iau un pui si sa il tai in mai multe bucati, pieptul il folosesc intr-o salata, aripile si pulpele le fac friptura, iar din carcasa fac un stock pe care il folosesc ca sa prepar o supa sau un risotto. Deci un pui, trei feluri de mancare. 🙂

Esti un magician, pana la urma.

Da! Si ies chestii chiar gustoase… Poate o sa scriu si o carte de bucate, cine stie. 🙂

Asadar, in acest fel reusesti sa te deconectezi.

Da, si oricum, cand ai trei copii, te deconectezi automat.

Ceva hobby-uri ciudate ai?

Nu, n-am hobby-uri ciudate. 🙂

Si deci asta faci ca sa te distrezi – gatesti, plimbi cainele?…

Da. Si gatitul imi mai place stii de ce? Pentru ca atunci cand scrii o carte, trece un an pana sa vada cineva ce ai facut. Pe cand atunci cand gatesti – care e tot o activitate creativa, pana la urma, ca adaugi ingrediente, pui condimente, trebuie sa te gandesti la produsul final, nu poti sa le arunci pe toate acolo pur si simplu sau sa nu le sincronizezi – termini treaba in vreo doua ore si deci imparti mai repede produsul muncii tale cu cei din jur.
Pe vremuri mai si pictam destul de mult, dar daca nu pot sa fac un lucru asa cum trebuie, mai bine nu-l mai fac, sunt cam capos in privinta asta, deci din cauza asta n-am mai desenat si n-am mai pictat nimic de nu stiu cand. Si alta chestie pe care o mai fac e sa scriu chestii in alt stil decat cel din cartile mele. De exemplu, acum pregatesc un eveniment pentru Craciun, legat de colindul “The Twelve Days of Christmas”, suntem 12 autori care scriem cate ceva scurt, in 250 de cuvinte, legat de acest colind. Si asta e bine pentru ca trebuie sa gandesti scrierea diferit, sa abordezi totul altfel decat cum faci in cartile tale.
Si imi mai place si sa fac fotografii si sa ma prostesc cu ele, sa le prelucrez, mai fac si cate un promo pentru cartile mele si, bineinteles, citesc foarte mult. Mda… si uite, abia acum ca am vorbit cu tine, mi-am dat seama ca n-am mai facut sport deloc, ca am stat doar sa scriu si sa gandesc, deci clar de anul viitor trebuie sa ma reapuc de tenis. 🙂

Ok, asta e tot. Iti multumesc. 🙂

Asta e tot?!

Da.

Pai, judecand dupa ce ai scris ieri pe Facebook, ma asteptam sa-mi pui niste intrebari de-a dreptul stanjenitoare (scrisesem “Simon, ai grija, mi-ai spus ca pot sa te intreb orice”)!

Nu, nu… stiam ca n-o sa raspunzi la asa ceva.

Ei, poate ca as fi raspuns… 🙂