Atunci cand prezentul te nemultumeste, tendinta este sa te refugiezi fie in viitor, fie, cel mai adesea, intr-un trecut bun si prietenos. Asa se intampla si cu personajul-presedinte din romanul “Dacic Parc” de Bogdan Teodorescu, aparut la Editura Tritonic, care decide sa zguduie prezentul aducand in el figuri care, cu multe secole in urma, au schimbat fata istoriei romanilor.

Desi mi-au trecut prin mana mai multe carti de-ale lui Bogdan Teodorescu, “Dacic Parc” este prima pe care am citit-o. Titlul cartii si coperta pe care troneaza alaturi Decebal, Mihai Viteazul si Stefan cel Mare m-au pus in garda ca am de-a face cu un roman istoric, insa nici nu mi-ar fi trecut prin minte ca autorul a scris de fapt un roman istoric… SF. Pentru ca presedintele dictator al unei tari care ar putea foarte bine sa fie Romania construieste in secret o masina a timpului menita sa aduca in prezent un domnitor, de exemplu Mihai Viteazul, iar el, presedintele, sa devina, ei bine… nemuritor.

Numai ca in orice varianta este inchipuita sosirea lui Mihai Viteazul, evenimentul este un esec. Lucrurile nu raman asa, insa, pentru ca dupa disparitia de pe scena politica a presedintelui si a omului sau de incredere, un nou lider se ridica, iar acesta va chema din trecut nu doar un personaj, ci armate intregi care sa instaureze o noua ordine intr-o tara adormita de prea multa vreme. Scene incredibile si de neconceput pentru secolul nostru se vor derula astfel de-a lungul cartii, cu imagini de forta bruta si incalcare a oricaror reguli civile si morale.

Ideea trasnita a unui presedinte tiran – ales si reales de un popor de marionete si inconjurat de oameni corupti – de a-si asigura nemurirea calatorind dupa bunul plac cu masina timpului si rezultatele inimaginabile la care se ajunge in final (daca ideea deplasarii in timp nu era suficient de nebuneasca in sine), dialogurile fascinante intre presedinte si mana sa dreapta, dorinta inumana si smintita a noului lider fac din “Dacic Parc” un roman care surprinde foarte placut cititorul – sau cel putin pe acela aflat la prima lectura din scrierile lui Bogdan Teodorescu, asa cum am fost eu. Si daca cititi cu atentie, veti observa ca toate nemultumirile celor din carte sunt pana la urma nemultumirile noastre, ca popor care nu s-a remarcat foarte mult in istoria mondiala, nemultumirile noastre ca popor care pare ca merge inapoi si nu inainte in istorie, nemultumirile noastre ca popor care isi alege liderii fara prea mare discernamant si care se trezeste apoi umilit si lasat deoparte.

In esenta, “Dacic Parc” este un strigat de revolta in fata prezentului romanesc si aduce cu el si o pedeapsa pe care acest popor indolent si inept o merita si anume o eradicare violenta si un nou inceput, de la zero, de la origini: “Pe Casa Republicii, cea mai mare cladire din Europa si fostul sediu al Paarlamentului Romaniei, o ceata de barbati barbosi si murdari, imbracati cam la fel, cu pantalonii albiciosi si camasile largi stranse cu braie de piele, fixau un steag avand forma unui cap metalic de lup continuat cu o coada solzoasa care in bataia vantului scotea un vajait lugubru, inspaimantator pentru dusmani.”