InterComFilm a adus pe ecranele din Romania, incepand cu data de 1 martie, comedia romantica „I Give It a Year/Primul an de casnicie” (Marea Britanie, 2013), in regia lui Dan Mazer (cel care a produs „The Dictator/Dictatorul”), cu Rose Byrne si Rafe Spall in rolurile principale, secondati de Anna Faris si Simon Baker.

N-am mers la film cu mari sperante, pentru ca in ultimul vreme comediile care sa-si merite numele sunt greu de gasit, iar una in care apar niste actori nu tocmai spectaculosi cu atat mai mult m-a atentionat sa nu pornesc cu asteptari mari. Si bine am facut, pentru ca „Primul an de casnicie” poate fi incadrata cu succes in categoria „inca o comedioara nici prea-prea, nici foarte-foarte”.

In primele 20-30 de minute din film – statice, plate, plicticoase – am vazut cum o ea pe nume Nat (cu o minte analitica, organizata si lucrand la o companie renumita) si un el pe nume Josh (boem aiurit, care sta acasa si se chinuie sa scrie o carte) s-au casatorit dupa vreo sapte luni de relatie si au pornit impreuna sa-si construiasca o casnicie fericita, desi mare lucru n-au in comun si absolut nimeni nu le da nicio sansa de a ramane impreuna prea multa vreme. Drept pentru care ajung la o psihoterapeuta pentru a-si salva relatia, dar nici individa cu pricina nu are o viata prea ordonata, deci in mod clar nu e capabila sa-i ajute pe altii.

Dupa aceste prime minute, actiunea se mai dezmorteste si devine aproape simpatica, pe masura ce Nat incepe sa dezvolte o atractie fata de unul dintre clientii ei, iar Josh isi regaseste sentimentele calde fata de fosta iubita, de care, de altfel, nici nu se despartise vreodata oficial. Si asa, incercand pe de o parte sa-si salveze casnicia si pe de alta parte luptandu-se cu adulterul, Nat si Josh ajung la final sa ia cea mai buna decizie.

In ceea ce ma priveste, ca un om care a trecut de mult prin acest prim an de casnicie (si care, intr-adevar, se constituie intr-o mare provocare 🙂 ), titlul filmului mi s-a parut a avea un potential urias de care insa realizatorii lui nu au profitat. Acestia ar fi putut lua o pereche potrivita, pe care sa o puna sa treaca prin greutatile primului an si care sa supravietuiasca, pentru ca partenerii sunt buni unul pentru altul, se inteleg, se completeaza, pot forma o echipa. Ei, insa, au preferat sa ia un cuplu alcatuit din doi oameni total diferiti, dintre care lipsea orice atractie, intelegere a firii celuilalt si armonie, care cuplu, evident, era normal ca nu va rezista si nici n-ar fi avut de ce sa reziste in aceste conditii. Pentru asemenea poveste, filmul ar fi trebuit sa se numeasca mai degraba „Primul si ultimul an de casnicie”…

Lasand la o parte ideea si realizarea, nici prestatia actorilor nu mi s-a parut stralucita, ca sa nu mai spun de chimia care ar fi trebuit sa existe intre ei pentru a da impresia de cuplu, nicio combinatie dintre cele formate in film (Nat-Josh, Nat-clientul, Josh-fost iubita) nefiind reusita.

Acestea fiind spuse, cine vrea sa se aseze si sa vada un film fara mari pretentii, lejer, de trecut timpul, poate sa mearga cu incredere la cinematograf, unde „Primul an de casnicie” ruleaza inca din 1 martie. Pana la urma, regizorul Dan Mazer nu si-a propus sa ia Oscarul pentru acest film, ci a vrut ca acesta sa fie o pelicula relaxanta, „o comedie care sa te faca sa te simti bine, despre doi oameni care-si gasesc dragostea acolo unde trebuie, dupa un mariaj aproape dezastruos. N-am vrut sa fie o comedie care sa lase spectatorului un gust amar, dar in acelasi timp trebuie sa fiti de acord ca nefericirea, animozitatea, furia si certurile sunt mult mai distractive decat dragostea cu fluturii ei, cu sampania si toate zorzoanele astea.”