„Este demnitatea un parfum?”, se intreaba unul dintre personajele filmului de deschidere al celei de-a doua editii a festivalului de film Cinepolitica, “Frumoasa adormita”, proiectat marti seara, la Cinema Studio, in fata unei sali arhipline si introdus de maestrul Rebengiuc.

Este copia trista a vietii chiar Viata? O toxicomana inraita nu este lasata sa se sinucida, singura izbavire din punctul ei de vedere, de catre un tanar medic care se simte dator cu orice pret vietii si viului din ea. O catolica ardenta, interpretata impecabil de Isabelle Huppert, isi sacrifica o cariera stralucita in actorie pentru a veghea si a savarsi rituarile crestine ale rugaciunii la capataiul angelicei Rosa, frumoasa ramasa prizoniera unor tuburi care ii pastreaza mecanic functiile vitale. Roberto isi sacrifica viata personala pentru a contracara crizele psihice ale fratelui sau.
Invariabil, in aceasta ecuatie, cineva se sacrifica, cineva trebuie sa vegheze la mentinerea, in conditii care sa simuleze aproape normalul, a viului si faramei de viata ramase, ce justifica numele de fiinta umana. Si o face, de cele mai multe ori, in detrimentul siesi sau al celor din jur.

Ca un pandant al lui “Amour”, mult aclamatul film al lui Michael Haneke, devotamentul fata de omul vegetal din filmul lui Bellocchio, este inteles in ambele sensuri: iubire si sacrificiu total, dar si puterea de a-i da omului iubit dreptul de a-si alege felul in care moare. Caci, asa cum spunea Nietzsche, cele savarsite intru iubire se petrec intotdeauna dincolo de bine si de rau si scapa oricarei instante juridice umane, oficiale sau neoficiale.

Poate fi demnitatea un facultativ „accesoriu de frumusete” al omului, pe care il poate purta la cerere, sau e o conditie a priori a fiintei umane, care ar trebui sa-l innobileze in fiecare moment al existentei sale terestre sau intubate? Cat din ceea ce numim viata in sens deplin, mai ramane intr-un corp vegetal, tinut in aparenta viu doar de aparate? Suferinta il inalta cu adevarat pe om sau doar il doboara, si inca umilindu-l?

Filmul regizorului italian Marco Bellocchio, un protestatar prin definitie (“Afacerea Alto Moro”, “Ora de religie”), pune intrebari grave fara emfaza, fara grandoarea marilor adevaruri, ci al cautarii de cele mai multe ori fara raspunsuri. Intrebarile se nasc spontan, pe traseul labirintic al personajelor sale care nu se intersecteaza, ci ale caror destine sunt mai mult sau mai putin influentate de ampla dezbatere din realitate, care a divizat radical societatea italiana, a cazului Eluana Englaro, primul caz oficial de eutanasie din Italia.

Rafinat iubitor al luminii, eclerajelor si clar-obscurului, talentat artizan al planului-secventa, la fel de lung, cetos si intortocheat ca vietile personajelor sale, regizorul italian pune sub un serios semn de interogatie inversunarea cu care catolicismul crestin practic forteaza “omul vegetal” sa pastreze suflul vietii in el, in orice conditii, fara macar a-i da dreptul sa se indoiasca de existenta lui Dumnezeu si de limitele in care existenta umana se jusitifica.
Fara sa fie un critic acerb al catolicismului, ca Luis Bunuel, Marco Bellocchio ramane un observator foarte atent si sofisticat al societatii contemporane, al felului in care secolul 21 a rescris fundamental definitia omului, prin prisma dreptulul, castigat cu mare greutate, la demnitatea propriei morti.