Competitia oficiala a celei de-a noua editii a Festivalului International de Film Bucuresti – B-EST se remarca prin varietate. Daca filmul “Supunere/Compliance”, in regia de Craig Zobel, de marti seara, a relatat minimalist povestea gradual-socanta a unei sinistre farse, la un fast-food, care duce la o drama din lipsa de implicare si lasitatea contagioasa responsabilizare a semenilor si a colectivitatii in general, amintind uneori de “Dogville”, seara de joi 18 aprilie a prilejuit intalnirea cinefililor bucuresteni cu o rafinata, virtuoasa si fascinanta vizual reinterpretare in alb-negru a basmului “Alba ca Zapada”.

„Blancanieves” (Spania-Franta, 2012), regizat de Pablo Berger, este deja un film-cult in Spania, unde a cucerit noua premii Goya, insa puterea sa magic-incantatorie a fost probata in numeroase festivaluri internationale.

Dupa “The Artist”, surpriza anului trecut, pare o moda sau pura nostalgie sa filmezi in stilul alb-negru al marilor filme mute de altadata, insa “Blancanieves” pune foarte eficient in valoare povestea prin stilistica filmelor mute alb-negre. Eclerajele elaborate, jocul ingrosat, deseori teatral al actorilor, decorurile grandioase si filmarile cand in ralenti, cand foarte lente, contraplonjeurile care te strivesc, ca fiinta umana, in fata preeminentei raului, preferinta pentru lungi panoramice, si cadrele largi in general, ferventa muzica spaniola servesc foarte bine o poveste a nostalgiei pentru o lume a binelui, care in realitatea filmului este insa dominata de durere, pacat si malefic, iar dragostea nu mai este suficienta, in cea mai buna dintre lumile posibile, pentru a o readuce la viata pe Carmencita, toreadoarea neinfricata in care s-a transformat Alba-ca-Zapada. In “Blancanieves”, nici macar printul fermecat nu mai este ce-a fost odata.

Cu tuse cand suprarealiste, cand expresioniste, cand gotice, cand de farsa burleasca, “Blancanieves” isi permite numeroase licente, luxul de a readapta clasicul basm al fratilor Grimm in cheie spaniole (corride, pasiuni extreme in ambele sensuri), insa si o surprinzatoare coda. Somnul nesfarsit al Albei-ca-Zapada si lacrimile sale gri, desaturate, prelinse lent pe obraz, sunt suficiente pentru a justfica nostalgia spaniolului Pablo Berger pentru farmecul filmelor retro, dar si pentru o lume paradisiaca, care acum nu numai ca ar parea desueta, ci si inutila. Si pentru a explica fenomenul declansat in Spania si nu numai, de “Alba-ca-Zapada” secolului 21.