Dupa „Facultatea lucrurilor de prisos”, Iuri Dombrovski revine la Editura Allfa cu romanul „Maimuta vine sa-si ia craniul”, plasat in Turul Clasic al colectiei Strada Fictiunii. Protest impotriva regimurilor totalitare si indemnand la reflectii filosofice, cartea cucereste prin naturalete si printr-o scriitura puternica si rezistenta in timp.

Autorii pun de fiecare data in operele lor ceva din ei insisi, constient sau nu, insa atunci cand istoria personala a celui care scrie este una intunecata, volumul aparut capata o putere cu atat mai mare de a patrunde in sufletele celor care citesc. Este si cazul autorului rus Iuri Dombrovski, care, nascut in 1909, si-a petrecut aproape 18 ani in exil, timp in care a cunoscut si ororile inchisorii, fiind intemnitat in mai multe randuri pentru ca era considerat un dusman al regimului sovietic. Batut, persecutat si haituit permanent, Dombrovsky a fost complet reabilitat si i s-a permis sa scrie abia din 1956 incolo, insa a fost tradus si publicat doar in strainatate, iar amenintarile si atacurile asupra lui au continuat pana la moartea survenita in 1978.

„Maimuta vine sa-si ia craniul” a fost scris in timpul exilului, la finalul cartii fiind trecut locul si perioada: Alma-Ata, 1943-1958. Actiunea este plasata in timpul ocupatiei naziste din Franta, cand profesorul Messonier, antropolog celebru si director de institut, este fortat sa-si renege cercetarile si sa falsifice teoriile stiintifice, intorcandu-le in favoarea poporului german, considerat superior. Strans cu usa de ofiterii germani campati chiar in casa lui si parasit de catre colegii de la institut (care, unul cate unul, inchisi si torturati, semneaza impotriva lui declaratii incriminatoare, din care sa reiasa printre altele ca este un sustinator al comunismului), profesorul, sot si tata in acelasi timp, ia in final singura decizie pe care o minte nobila si nealterata de rau ar fi putut sa o ia.

Povestea profesorului este imbracata ca intr-o coperta in povestea de peste ani a fiului sau, care, la fel ca onorabilul sau tata, refuza sa se supuna falsitatii si absurdului si isi face auzita vocea prin intermediul ziarului la care lucreaza, desi stie ca actiunile lui nu pot duce decat intr-o singura directie… iar acea directie este cu totul in defavoarea lui.

Intr-o lume in care libertatea de exprimare si de opinie, dreptul la libera trecere, dreptul la o viata asa cum fiecare si-o doreste sunt blocate, iar rezistenta este pedepsita drastic, spiritul uman nu poate decat sa caute solutii de a se asigura ca, daca prezentul este potrivnic, glasul normalitatii se va face cumva auzit in viitor. Daca pentru unii mana de fier a regimului opresiv (fie el nazist sau altul) a fost un factor de groaza, care i-a determinat sa-si tradeze apropiatii, ideile, principiile, pentru altii a fost un factor determinant de a-si duce mai departe credintele, care, chiar daca nu s-au mai propagat in prezent prin ei, s-au propagat in viitor prin sacrificiul lor – si, uneori, prin ceea ce au scris, au ascuns si au dat la iveala prin intermediul altora mult dupa moartea lor, facand lumina si chiar dreptate.