Dupa doi ani de pauza, spectacolul „Cafeneaua”, de Sam Bobrik & Ron Clark, cu Horatiu Malaele (care semneaza si regia), Dana Dogaru si Emilia Popescu, a revenit pe scena teatrala bucuresteana cu o reprezentatie care a avut loc pe 4 iunie, la Palatul National al Copiilor, unde a beneficiat de o sala plina si de aplauze in cascada.

N-am vazut „Cafeneaua” in perioada ei de glorie, insa, dupa cum bine zice o vorba veche, mai bine mai tarziu decat niciodata. Pentru ca sunt sigura ca daca spectacolul a fost senzational, trecerea timpului n-a facut decat sa cimenteze relatia actorilor, sa le dea posibilitatea sa improvizeze mai mult si sa transmita catre public un produs si mai rafinat decat cel initial.

In rezumat, „Cafeneaua” este povestea cuplului alcatuit din Wally si Louise Murdock, proprietari al unei cafenele plasate nefericit in desertul Nevada, poveste intretaiata de aparitia scanteietoare a lui Janet, o tanara care viseaza sa ajunga vedeta la Hollywood, dar, dupa un periplu nefericit in cetatea filmului american, ajunge chelnerita in localul celor doi. Desi la deschiderea cafenelei cei doi promit sa plece si sa-si vada de viata in cazul in care afacerea nu merge, anii trec rand pe rand (cele trei acte ale piesei infatisandu-i in jurul varstelor de 40 de ani, apoi de 60 si la final de 80) si ei sunt tot acolo.

Peste sentimentul de deznadejde si de desertaciune care transpare din povestea de viata a acestei familii izolate in desert, traind in umbra unui restaurant vecin, care are succes de-a lungul anilor, si suferind la propria lipsa de noroc, este un strat gros de umor, atat de gros incat hohotele de ras venite din sala nu inceteaza decat arareori si pentru scurta vreme. Ca spectator, pur si simplu te tavalesti de ras la scenele create de cele trei personaje si mai ales la replicile lui Wally, care, desi isi iubeste nevasta, isi iubeste si mai mult viata in desert. Cu toate ca la suprafata se vaita de lipsa de noroc si ii cere lui Dumnezeu sa ii dea si lui o portie, de fapt si de drept se simte bine in cafeneaua lui, ii e teama sa plece si sa-si faca o viata in alta parte si se hraneste din iluzia unei fericiri viitoare. Louise vrea sa scape cu adevarat din desert, insa il iubeste prea mult pe Wally pentru a-l lasa in urma si da vina pe el pentru toata nefericirea lor.

Janet este pata de culoare de care aveau nevoie Wally si Louise si care, in ciuda aventurii de „15-20 de minute” pe care o are cu Wally in tinerete, le devine ca o ruda, legatura dintre cei trei supravietuind celor 40 de ani de-a lungul carora se desfasoara actiunea. Desi spre final ai impresia ca lucrurile vor lua in sfarsit o turnura fericita pentru toata lumea, adevaratul final arata ca minunile de fapt nu se intampla oricui si ca, daca te condamni la o viata liniara si n-ai curajul sa faci schimbarile atunci cand sunt necesare, nici divinitatea si nici cei din jur nu te ajuta sa atingi fericirea.

Foto: preluare de pe www.bulandra.ro