Printre lansarile de carte de la Bookfest 2013 s-a numarat si cea a volumului „Nunti inecate. Fals tratat de supravietuire” de Dumitru Manolache, aparut la Editura Cununi de stele. Cartea a fost, de fapt, relansata, deoarece initial a fost publicata in 2008, la Editura Anca si din cate am aflat nu a beneficiat de o prezenta in librarii.

Pentru cei care il cunosc mai putin, Dumitru Manolache s-a nascut acum 58 de ani in satul Gurbanesti din judetul Calarasi si este de profesie jurnalist, lucrand de-a lungul timpului la mai multe publicatii, printre care Romania Libera, Adevarul si Gardianul, iar in prezent este redactor la Ziarul Lumina al Patriarhiei Romane. A scris o serie de volume, precum „Dervent, o poarta a crestinismului romanesc”, „Andrei, apostolul lupilor” sau „Locuit de Athos” si pentru activitatea sa jurnalistica si literara a fost recompensat cu mai multe premii, medalii si diplome de excelenta.

In ceea ce priveste volumul „Nunti inecate”, dupa un cuvant inainte al editorului Carmen Musat Coman si o prefata alcatuita de jurnalistul Ciprian Chirvasiu, se intra in romanul propriu-zis, un roman desprins din realitate in proportie de 90%, conform spuselor lui Dumitru Manolache la evenimentul de lansare. Aceasta plasare in realitate da si mai multe greutate cuvintelor scrise, pentru ca cititorul nu se mai intreaba daca acele personaje chiar au existat sau acele fapte chiar s-au intamplat, ci stie sigur de la inceput ca totul e real.

„Nunti inecate” poate fi considerat o bucata de istorie, cea a satului Gurbanesti (cu referinte la vecinii din Cotofanca, Preasna si Sarulesti), de unde locuitorii au fost nevoiti sa plece „la oras” deoarece barajul construit pe raul Mostistea a modificat geografia zonei si i-a scos pe tarani din gospodariile lor. Ramasi fara case, cu putinii bani primiti de la stat, oamenii s-au mutat fie tot undeva prin zona, fie au plecat la Bucuresti in cautarea unei vieti mai bune. Dezradacinarea i-a costat, cei care faceau naveta la uzine neintelegand din viata lor decat munca si umblat pe drumuri, fara a mai avea tihna si stand cu gandul doar la pensiile pe care le vor avea la finalul anilor de serviciu (pensii mai mari decat ar fi primit in sat). Cei mutati la Bucuresti s-au adaptat greu sau deloc, nefiind obisnuiti cu viata la oras, simtindu-se straini si tanjind mereu dupa casa si pamantul stramosesc.

Personajele lui Dumitru Manolache sunt indivizi din propria familie sau oameni pe care i-a cunoscut de-a lungul timpului si carora le-a aflat povestile, intamplari pe care s-a simtit dator sa le scrie si sa le arate si altora, pentru ca amintirea evenimentelor si a durerii oamenilor sa nu se piarda. Toata tristetea dezradacinarii si toate supararile inabusite au ofilit sufletele taranilor si le-au luat toate sperantele. Iar autorul este unul dintre ei, chinuit si el in interior si refugiindu-se in scris pentru a se elibera de toti demonii care il bantuie.

Lumea din care provin, satul din Baragan, intotdeauna are propriile ei legi de a se misca in jurul soarelui. Nu puteam tocmai eu sa-i schimb cugerea. Cu siguranta insa, cei care am „dezertat” atunci din sat, plecand la oras, din nu conteaza ce motive, purtam in suflet povara unei imposibile si incomplete adaptari, pentru ca acolo, undeva printre acareturile sufletului, se va pastra, indestructibila, taina locului in care ne-am nascut. Uneori aceasta taina ne salveaza, alteori ne face sa ne ratacim si mai mult in valtorile vietii, sa ne instrainam, chiar de noi insine, si sa nu ne mai recunoastem. Acesta este pretul „dezertarii”. Eu si familia mea ni l-am asumat dintr-o dureroasa necesitate. Asa am ajuns oraseni, dar am ramas tarani cu par pe limba, cum spunea un var de-al meu de la oras, si cu closet in casa. Un fel de rusine suprema.