Un maestru al provocarii asumate si un vizionar contemporan al scenei teatrale, regizorul lituanian Eimuntas Nekrosius a polarizat in jurul sau mai toata suflarea iubitoare de teatru din Romania. Pe 9 iunie, in a treia zi a Festivalului International de Teatru de la Sibiu, Nekrosius si trupa sa Meno Fortas Theatre, din Vilnius, au prezentat in fata unei sali arhipline, de aproape o mie de persoane, cea mai noua premiera a sa, de patru ore si jumatate. Un maraton catharctic pe care cei care l-au suportat pana la final nu au avut cum sa-l regrete.

Ca si in alte spectacole ale sale, Nekrosius reia optiunea estetica ce i-a devenit aproape un brand: un teatru simbolic, accentuat poetic atat prin decoruri, gesturi, miscare corporala, coregrafie, muzica interpretata live la pian si vioara, cat si prin mizanscena imaginativ-vizuala, care comprima extraordinar de plastic, aproape material, ideile spectacolului. Coliviile, palmele, oglinzile, zborul, esarfele, macheta in miniatura alba a unei catedrale, un scaun cu lumanari, o cruce, trunchiul fara cap, copacul-cruce globul imens, negru (pe care Dante incearca sa-l cuprinda pentru a salva omenirea prin Poezie), carja Sfantului Petru sunt tot atatea reprezentari ale stilisticii regizorului lituanian. La nivel plastic, diagonalele de lumina compun ample linii de forta luminoase, iar cromatica mizeaza pe culori primordiale: binomul alb-negru si rosul, atemporala culoare a pasiunii. In general, Nekrosius a mizat foarte mult pe forta si expresivitatea textului dantesc, componenta plastica a spectacolului fiind un contrapunct eficient al textului si nu un atu in sine, sau un mijloc de captare incantatorie a publicului prin imagine.

Calatoria initiatica a lui Dante respecta marile momente originare ale “Divinei comedii”: poetul, cel care are misiunea de a salva omenirea prin arta sa, are de traversat toate cele 9 cercuri ale Infernului, de a se redescoperi pe sine prin Umbra sa, taramul arhetipal al nelinistilor de dincolo, al irationalului si pulsiunilor misterioase ale Eului. Ca si in celebra opera literara a poetului italian, simbolismul montarii este dirijat de cei trei ghizi ai calatoriei prin Infern si Purgatoriu: Virgiliu (Vaidas Vilius), suava Beatrice (Ieva Triskauskaite) şi sfantul Bernard. Paradisul lipseste, caci, asa cum spune pasionalul Dante, interpretat excelent de Rolandas Kazlas, “tot ce nu e Ea e Iad”. De altfel, Beatrice exista in spectacol doar ca un prototip de Idee a iubirii, ea nu rosteste cuvinte, ci doar cant si periodic un tipat trist, de pasare ranita. O concretizare rarefiata, inca incompleta a Beatricei, in care sta cheia montarii: neatingerea inca a starii de ispasire totala de catre Dante, constientizarea neasumata pana la capat a fortei iubirii in fata fortelor maleficului, urii si fricii in speta.
Adevarul poetului tasneste din confruntarea permanenta intre intelepciune si filosofie, credinta crestina si teologia academica, uniunea sufletului cu Dumnezeu si experienta mistica radicala, iubirea profana versus iubirea idealizata, pe care le chestioneaza pe parcursul traiectului sau initiatic.

Spre deosebire de Silviu Purcarete in „Faust”, care mizeaza pe grandios, personaje apocaliptice si efecte speciale, pe o teatralitate expansionista in spatiu si expresionist-baroca la nivel vizual, regizorul lituanian si-a conceput dramaticele note de traversare a Purgatoriului si Infernului intr-o cheie minor, insa nu mai putin miscatoare, mizand pe muzica si zgomotul atavic al tobelor, care cresc in grandoare pe masura ce montarea avanseaza si efectele scenice si dramatice se acumuleaza. Singura variatiune postmodernista a spectacolului, accentuat satirica, corul sfantului Bernard canta “Let it Be”.

Totusi, montarea lui Nekrosius, prezentata in premiera nationala la Sibiu, este usor discursiva, mizand prea mult pe un text dificil, si este privata de acea acuratete care lasa senzatia, urmarindu-i spectacolele “Macbeth”, “Hamlet” (ambele prezentate la Bucuresti, in mai 2008) sau “Idiotul” (prezentat la editia edin 2011 a FITS), ca ai in fata, indiscutabil, capodopere. Ca pariu estetic, filosofic si conceptual insa, avand in vedere enorma dificultate a mizei, Nekrosius este mai mult decat un castigator, este un luptator cu infinitul.