Una dintre bucuriile mele de cititor este sa fiu total surprinsa de o carte din partea careia nu ma astept la nimic. „Liber sa inveti” de Peter Gray s-a dovedit a fi o astfel de carte inca de la primele pagini, autorul reusind sa ma faca atenta imediat si sa ma introduca intr-o problema la care nu m-am gandit niciodata la modul serios: este sistemul de educatie actual bun pentru copii sau exista un altul util cu adevarat?

In anii de scoala am avut, ca orice elev, materii pe care imi facea placere sa le studiez si materii pe care nu le-am agreat niciodata – uneori din cauza materiei in sine, alteori din cauza profesorului care o preda -, insa, pentru ca am inteles inca din clasele primare ca atat invatatorii/profesorii cat si parintii ii apreciaza pe cei care au calificative bune, mi-am batut mereu capul sa fiu cat mai bine pregatita si sa obtin note mari. Am avut perioade de stres, depresie si furie, mi-am pus de multe ori intrebarea „la ce anume o sa-mi foloseasca, concret, aceste informatii?” pe cand urmam programa scolara si invatam despre 100 000 de lucuri care nu ma interesau absolut deloc, insa nu m-am revoltat cu adevarat niciodata si am fost, din punctul de vedere general acceptat, un elev bun de dat exemplu. Daca as lua totul de la capat as mai fi la fel? Nici pomeneala! In timp am uitat toate cele 100 000 de lucruri care mi se pareau inutile si pe care le-am invatat pentru a obtine note mari si a ramas doar ceea ce am invatat de drag si dintr-un interes real – ba chiar si din aceasta categorie s-au pierdut multe.

In plus, lumea reala, lumea din afara scolii mi-a aratat ca exista o multitudine de lucruri care n-au fost incluse in asa-zisa programa scolara si pe care am fost nevoita sa le invat tarziu de una singura, uneori cu mare efort, pentru a reusi sa inot prin propria-mi viata. Si pe care le-as fi asimilat cu totul alfel daca as fi avut o copilarie si o tinerete in care sa nu fi mers la scolile clasice restrictive (ma refer la scoala primara, generala si liceu, pentru ca la facultate lucrurile au stat cu totul altfel), unde n-am fost incurajata sa gandesc independent, sa-mi asum riscuri, sa iau initiativa, sa-mi spun pararea, sa-i ajut pe ceilalti si multe altele.

Sunt sigura ca au fost multi elevi ca mine, dar si ca au fost si mai multi cei care au avut curajul sa se ridice impotriva acestui sistem de invatamant bazat pe memorare a unor informatii aride, pe o competitivitate nesanatoasa si pe evaluari continue, si care s-au pomenit astfel cu statutul de elevi-problema.

In cartea lui, Peter Gray arata ca modul de crestere si educare a copiilor din cultura si din zilele noastre este total impotriva naturii umane si subliniaza nevoia imperioasa de schimbare a felului de a invata. Un copil este curios, este avid de invatatura, este ca un burete pregatit sa absoarba informatii noi, insa in acelasi timp are nevoie sa se simta liber. Iar institutiile de invatamant ale zilelor noastre, care impun multe ore de stat la scoala, o programa obligatorie incarcata, o micsorare a timpului de joaca si a timpului de calitate petrecut cu parintii, pedepsele care li se aplica daca nu se conformeaza ii fac pe cei mai multi copii sa ajunga stresati, deprimati, sa le piara practic orice chef de a invata si sa astepte cu nerabdare pauzele, zilele libere si vacantele pentru a avea in sfarsit libertatea de a face ce vor ei cu adevarat. „In acceptiunea curenta a termenului, o inchisoare este orice loc care limiteaza si priveaza de libertate o persoana fara voia acesteia. In scoala, la fel ca in inchisorile pentru adulti, celor intemnitati li se spune exact ce trebuie sa faca si sunt pedepsiti daca nu se conformeaza.”, sustine Peter Gray pe buna dreptate.

Autorul, cercetator si psiholog de renume, a avut revelatia schimbarii in momentul in care propriul fiu a inceput sa arate semne de nervozitate si sa devina agresiv pentru ca nu se putea adapta cerintelor restrictive ale scolii. Atunci a inceput cautarile pentru solutii alternative si asa a dat peste scoala Sudbury Valley – model care a inceput treptat sa se raspandeasca in SUA si in lume, dar care inca este doar o metoda alternativa si nu s-a impus ca model general de scoala, asa cum ar fi de dorit. La scoala respectiva se respecta o serie de principii care permit dezvoltarea armonioasa a elevilor. Nu exista cursuri obligatorii, doar adulti care sunt gata sa le predea materia lor doar elevilor interesati de ea, nu exista o programa care trebuie respectata, ci fiecare elev face exact ceea ce doreste: citeste din biblioteca pusa la dispozitie cartile care il intereseaza, invata sa gateasca la bucatarie, diseca broaste in camera destinata bilogiei, face exercitii de matematica daca este atras de asa ceva, invata sa lucreze pe calculator, joaca baschet, pescuieste, canta la chitara, picteaza etc si, cel mai important, ia contact cu copii de varste diferite, invatand de la ei lucruri pe care niciun adult n-ar putea sa-l invete la fel de bine.

Scoala este o comunitate democratica, administrata de Adunarea Scolii alcatuita din tot personalul adult si din elevii de toate varstele si cu reguli stabilite de Comitetul Judiciar, format la randul sau si din adulti si din copii. Tot personalul adult are contract pe un an si prelungirea sederii la aceasta scoala se face prin votul elevilor – deci cu cat un adult este mai competent, mai binevoitor si iubeste mai mult copiii cu atat are sanse mai mari de a ramane inca un an la Sudbury Valley. „Premisa de baza a filosofiei educationale a scolii este aceea ca fiecare persoana este responsabila pentru propria ei educatie. Scoala nu stabileste nicio programa, nu organizeaza teste si nici nu stabileste ierarhii sau un alt mod de evaluare a elevilor[…] elevii care doresc sa obtina o diploma din partea scolii trebuie sa pregateasca si sa sustina o lucrare finala, care sa explice de ce considera ei ca sunt pregatiti pentru absolvire si cum s-au pregatit ei singuri pentru o viata de adult responsabila in afara scolii.”

Succesul in viata al absolventilor acestei scoli este explicat prin faptul ca la Sudbury (sau la alte scoli croite pe acelasi tipar) acestia au trait intr-o comunitate democratica, au avut timpul si spatiul necesar pentru a se juca si a explora, si-au petrecut zilele in grupuri de varsta mixte, unde schimbul de idei a fost liber, au interactionat cu adulti grijulii si experimentati care le-au incurajat accesul la tehnica si le-au dat libertatea sa se joace cu ea. Asa se face ca pentru acesti absolventi exista o continuitate a activitatilor din scoala, ei mergand ulterior la facultati unde au aprofundat ceea ce i-a interesat cu adevarat si imbratisand carierele pe care si le-au dorit mereu.

Pe langa problema scolarizarii, Peter Gray ia in discutie si stilurile parintilor de a-si creste copiii, separand trei: stilul increzator (stil concordant cu nevoile reale ale copilului si care ii transmite ca e un individ competent, ca parerile lui conteaza, ca in viata sociala oamenii se ajuta intre ei nu concureaza unii impotriva celorlalti, ca parintele e alaturi de el nu impotriva lui), stilul directiv-autoritar (lucreaza impotriva vointei copilului, zdrobind-o, aplica pedepse fizice si psihice sau doar psihice) si directiv-protectiv (stil in care parintele ingradeste libertatea copilului nu din rautate, ci pentru ca se teme pentru siguranta si viitorul lui, ia decizii in locul copilului, pe care il considera incompetent si incapabil sa se descurce singur). Autorul da la final si cateva sugestii despre cum o persoana poate sa devina tipul de parinte increzator: sa-si analizeze propriile valori, sa renunte la ideea ca poate hotari viitorul copilului, sa reziste in fata tentatiei de a-l monitoriza permanent, sa creeze sau sa gaseasca oportunitati pentru copil de a se juca si de a explora si sa ia in considerare alternative la modul conventional de scolarizare.

Iar pentru cei care se intreaba daca fiii si fiicele lor vor reusi in viata dupa ce au fost crescuti in stilul de parentaj increzator si au mers la scoli deosebite, unde nu li s-a impus nimic si unde au avut libertatea de a asimila singuri ceea ce au avut nevoie, autorul da cel mai frumos si corect raspuns in „Liber sa inveti” (aparitie Editura Herald, 2013): „Realitatea este ca cea mai buna protectie impotriva pericolului somajului in timpuri nesigure este sa detii exact acele calitati pe care oamenii si le dezvolta prin experiente autodirectionate, nu prin impinsul de la spate al parintilor sau educatorilor. Vremurile nesigure necesita sa ai responsabilitate personala, independenta de gandire, initiativa proprie, asertivitate, flexibilitate, creativitate, imaginatie si disponibilitatea de a-ti asuma riscuri.”