Pentru ca filmele lui Woody Allen ma surprind de fiecare data cu ceva, asteptam cu interes aparitia in cinematografe a comediei dramatice „Blue Jasmine”, distribuita la noi de Ro Image. Dupa „To Rome with Love” (2012) si „Midnight in Paris” (2011), care mi-au mers direct la inima, cu „Blue Jasmine” n-am reusit sa rezonez deloc.

A nu se intelege gresit, „Blue Jasmine” este un film extraordinar, cu actori minunati, care au inteles exact ce au de facut pentru a cuceri privitorul. E un film complex, care iti da si tragedie, iti da si umor si iti da si posibilitatea de a medita asupra consecintelor pe care le poate avea lipsa stimei de sine si nepasarea fata de tot si toate. Actiunea este tesuta in jurul depresivei Jasmine, care, dupa ce isi pierde sotul si toata averea adunata de acesta prin afaceri murdare, ajunge sa locuiasca in casa mica si inghesuita a surorii ei vitrege (care mai are si doi copii si un gust indoielnic la barbati) si sa incerce sa-si faca un rost de una singura.

Cate Blanchett ii da viata Jasminei cu o dezinvoltura uimitoare, pentru ca nu degeaba e o actrita atat de capabila. O face pe Jasmine sa vorbeasca singura, sa inghita calmante cu alcool si sa se zbata sa nu innebuneasca de tot in noua lume in care e fortata sa traiasca si sa se descurce singura, dupa ce toata viata s-a scaldat in lux si s-a bazat pe altii. Si o face atat de bine incat reuseste sa te determine s-o detesti sincer pe Jasmine si sa te doara in cot de suferinta ei, ba chiar sa zici „isi merita soarta!”. Din acest motiv spuneam ca nu am rezonat cu actiunea, pentru ca n-am reusit s-o inteleg sau s-o iubesc pe Jasmine: cand o femeie bogata pica de sus pentru ca ani de zile a refuzat sa deschida ochii in fata evidentei, dupa care a facut un gest de-a dreptul prostesc, parerea mea e ca locul in care a ajuns n-ar trebui s-o surprinda deloc.

Jasminei ii e greu sa se adapteze in noua existenta pentru ca pur si simplu nu are capacitatea de a intelege resorturile dupa care functioneaza lumea reala, diferita de globul de cristal aseptic in care a trait ea. Si nu doar ca nu intelege, dar nici macar nu vrea sa primeasca ajutor, considerand ca oamenii din jurul ei (cu care isi petrece timpul de nevoie, nu din placere) ii sunt inferiori, ii judeca si ii critica fara sa-si dea seama ca felul ei de a gandi si de a fi nu e cu nimic mai bun decat al lor.

In haosul in care se zbate, nu mai poate nici macar sa fie sincera si autentica, pentru ca rusinea decaderii este prea mare pentru a o desfasura in fata altora si din aceasta cauza pierde si singurul colac de salvare pe care viata i-l scoate in cale la un moment dat. Ce se va alege de Jasmine, ce viata va avea dupa inca o infrangere, cine o va ajuta sa iasa la liman? Scenariul nu ne lamureste, asa ca fiecare ne putem inchipui finalul. Poate ca Jasmine se va aduna, se va recompune si va fi din nou fericita sau poate ca se va chinui in continuare intr-un anturaj nepotrivit, inotand impotriva curentului. Sau poate ca pur si simplu isi va petrece restul zilelor intr-un spital de boli nervoase, rememorand, asa cum a facut pe tot parcurusl filmului, momentele-cheie ale relatiei sale de cuplu si momentele de glorie ale trecutei sale vieti.