In a treia zi a festivalului One World Romania, documentarul egiptean “Decupaj“ (Crop) traseaza portretul “in contrejour” al traiectoriei unui fotograf, de la slujirea propagandei regimurilor Fadat si Mubarak la intelegerea mutatiei semantice radicale pe care a insemnat-o momentul Pietei Tahrir. Tahrir a reprezentat pentru Egipt atat o revolta populara, cat si, in egala masura, o revolutie in reprezentarea vizuala.

Tara a trecut de la un control strict al mass-mediei, in care “oamenilor le era teama sa fie filmati de teama de a nu fi raniti“, la un regim vizual independent si necentralizat de producere si distribuire a imaginilor direct prin retelele de socializare. „Nu puteam sa fotografiem alti presedinti stand picior peste picior in fata presedintelui nostru. Era considerat un semn de lipsa de respect. Trebuia ori sa le acoperim picioarele cu o planta sau cu coltul unei mese, ori sa inlocuim perechea de picioare in laborator”, rememoreaza naratorul, care mentioneaza si toate eforturile ilare de rejuvenare a imaginii lui Mubarak, in special in ultimii ani ai guvernarii sale.

Camera este martora tacuta a schimbarii de regim, in timp ce martorul principal al filmului din film, camera de fotografiat, este de asemenea absenta, atat in vremurile trecute, cat si in cele prezente. Filmat integral in redactia celui mai vechi cotidian national din Egipt, Al-Ahram, „Decupaj” e un document „in absenta” al Revolutiei egiptene, care nu include nici o imagine a revoltei propriu-zise. Prin turul pe care il face in sediul ziarului Al-Ahram, in largi travelling-uri discrete si furarea pe camera a micilor gesturi cotidiene ale muncii de redactie, ale mimicii si replicilor surprinse aleatoriu la diferite personaje, filmul reproduce la scara mica modul in care structurile puterii politice presupun in mod necesar strategii de management al vizibilului considerat acceptabil si manipulator la nivel vizual.

In deschidere, scurtmetrajul nord-coreencei Hayoun Kwon “Un sat model” (Model village) este mai degraba o proiectie stilizata, laborios lucrata, cu atentie pentru unghiuri si perspective, dar si dramatismul alb-griului, a subiectului care i-a fost refuzat autoarei. Fiindca nu a obtinut permisiunea de a filma intr-un sat model nord-coreean situat langa granita, ea construieste o macheta a satului pe care il recreeaza apeland la productia nord-coreeana de film de fictiune. Filmul rezultat documenteaza astfel nu satul in sine, ci statutul sau de produs fictional – ca reprezentare a unei ideologii a absurdului, ca orice regim dictatorial – la care accesul nu este posibil decat la nivel imaginar si fictionalizat.