Un Prospero dizident care isi cauta un refugiu asumat din fata cenzurii si absurdului totalitar in paradisul cartilor, alaturi de o Miranda atinsa in mod simbolic de retard psihic si handicap fizic, insa recuperata prin spiritul, euforia si fina autoironie a puterii magice a jocului, este lectura expresiva, discret postmodernista a faimosului regizor lituanian Oskaras Korsunovas si a Teatrului Municipal Vilnius, in “Miranda” dupa „Furtuna” lui Shakespeare, prezentata pe 27 si 28 aprilie, la Sala Arcub, in cadrul editiei a noua a Festivalului International Shakespeare.

Regizorul lituanian este bine cunoscut publicului bucurestean pentru montarea “Romeo si Julieta”, care s-a bucurat de mare succes in Capitala, acum doi ani, la editia trecuta a Festivalului Shakespeare. Ca o amprenta stilistica a lui Korsunovas, spectacolele sale sunt foarte diferite intre ele, insa la fel de impresionante. De la “Drumul spre Damasc” de Strindberg, o montare expresionista extrem de puternica vizual si filosofic, prezentata la TNB in 2007, la senzualitatea si intensitatea emotionala contrapunctate de indraznete variatiuni ludice, regizorale si semantice, din “Romeo si Julieta” sau cruzimea plina de acuratete a propriei versiuni a piesei “Chip de foc” de Marius von Mayenburg, prezentata la un festival de teatru de la Targoviste, in 2008, cu siguranta Korsunovas este unul dintre cei mai originali si inventivi regizori contemporani de teatru.

Si de data aceasta, Korsunovas isi respecta propriile standarde si ne propune o rafinata inversare “in clepsidra” a clasicei drame shakesperiene: Prospero, Miranda si Ariel (ultimele doua personaje fiind interpretate de Airida Gintautaite in dublu rol) sunt singurele personaje pastrate din textul initial, ca aparitii ale intrigii. Personajele principale actuale sunt intelectualul rezistent prin cultura si fiica sa bolnava, intr-un apartament auster al epocii sovietice, care isi imagineaza o lume a compasiunii si intelegerii suferintei care innobileaza. In rolul Mirandei, Airida Gintautaite reuseste o interpretare sclipitoare, osciland cu o finete de filigran intre nervozitatea cruda, haotica, drama neputintei si bucuria atavica a magiei, a jocului iluziilor a autoiluzionarii eliberatoare.

Planul secund al scenei, in care se desfasoara momentele de happening ale teatrului in teatru, functioneaza ca o luxurianta scena onirica luminata puternic si divizabila la infinit a fanteziei, ca un spatiu simbolic al subconstientului fara nici o restrictie a imaginarului, libertatii si demnitatii, in ciuda tuturor handicapurilor de miscare in spatiu, timp si implicit istorie, sau al totalei neputinte fizice si psihice. „Nu-ti fie teama, e doar magie” – alba balerina in care se transforma Miranda la final este echivalentul frumosului fluture liber si dezinvolt care se naste dintr-o hidoasa omida, al frumusetii care se naste intr-un final din uratenia propriei insule a izolarii totale, impuse si autoimpuse in fata terorismului psihic.

In caietul-program al acestei editii a Festivalului International Shakespeare, regizorul lituanian marturiseste :

“Furtuna poate fi interpretata intr-o varietate de feluri. De cele mai multe ori este pusa in scena ca un basm pentru adulti, o feerie, si a fost produsa chiar si ca opera. Cu toate acestea, eu prefer interpretarea lui Jan Kott, care vede Furtuna ca pe o drama sociala despre nesfarsita si absurd lupta pentru putere. La o privire mai atenta, putem vedea drama puterii si a unui individ. Aceasta drama e eterna. Se obisnuia deportarea oamenilor pe insule deserte in toate timpurile. Asemenea insule pentru oameni incomozi autoritatilor se stabileau peste tot, iar Uniunea Sovietica era peticita cu vaste zone de insule deserte, care au fost casa pentru multi creatori remarcabili. Fiecare insula deserta era plina de viata, pentru ca in aceste zone de deportare se faceau incercari dizidente de a pastra viata spirituala a individului. Cartile aveau un sens aparte pentru Prospero pe insula pustie; precum in viata sovietica, ele furnizau si o posibilitate de mentinere a rezistentei spirituale. Miranda ma intereseaza cel mai mult in aceasta piesa. Ea este adesea privita ca o printesa naiva, desi nu a vazut in viata ei pe nimeni altcineva in afara de Prospero. Miranda a fost creata de Prospero, ea este sufletul lui. Desi imaginile pe care le-am ales transfera cadrul piesei in secolul trecut, am incercat sa discutam intr-un limbaj universal – despre un creator, un intelectual fortat sa se retraga in cochilia sa existentiala, e doar o iluzie faptul ca intr-o zi va veni un timp platonician utopic in care autoritatile vor avea nevoie de un filosof”