In orice relatie amoroasa exista doua persoane direct implicate. De cele mai multe ori, insa, mai exista, cu sau fara stiinta celor doua, si o a treia sau chiar o a patra persoana. In drama romantica „Dragoste la persoana a treia/Third Person”, in regia lui Paul Haggis, distribuit la noi de Ro Image, a treia persoana nu doar ca exista, dar ea este vizibila si simtita.

Michael (Liam Neeson) este un scriitor de varsta a doua, laureat cu premiul Pullitzer, care s-a izolat intr-o camera de hotel din Paris pentru a-si termina cel mai recent roman. Si-a parasit de curand sotia, pe Elaine (Kim Basinger), si are o relatie cel putin furtunoasa cu o scriitoare tanara si ambitioasa, Anna (Olivia Wilde), care are propriile sale planuri bine definite. Pe langa acest triunghi se mai tes alte doua povesti, care par cumva sa se intrepatrunda cu povestea celor trei.

Insa lucrurile stau cu totul altfel. S-ar putea sa nu-ti dai seama de la inceput sau s-ar putea sa ajungi abia la final ca sa intelegi ceva sau, de ce nu, e posibil sa iesi de la film la sfarsit si sa eziti sa dai verdictul ca ai inteles pe deplin despre ce a fost vorba. Ce e sigur e ca in mare parte scenariul te duce fix unde vrea el si, cu toate ca ai impresia ca detii controlul in ceea ce priveste personajele si desfasurarea actiunii, ai pe parcursul filmului mai multe momente in care iti dai seama ca de fapt habar n-ai spre ce se indreapta lucrurile, ca un personaj pe care credeai ca il cunosti e cu totul altfel decat iti imaginai sau ca o situatie nu e nici pe departe ceea ce erai convins ca este.

Ca scenariu, „Dragoste la persoana a treia” e un adevarat puzzle, si nu unul pentru incepatori. Ca punere in scena, Roma, Paris si New York sunt baze perfecte pe care sa fie cladite trei povesti de dragoste tutmultuoase, ciudate, intense, care nu-ti dau voie sa le tratezi ca si cum ar fi simple. Nici nu sunt prea simple. Si nici nu sunt chiar trei. Cel mai bine ar fi sa va convingeti mergand in cinematografe sa vedeti filmul care se afla pe marile ecrane de mai bine de o saptamana. N-o sa simtiti ca vi s-a furat timpul, dimpotriva, o sa va simtiti neuronii provocati sa „iasa din cutie”. 🙂