„Oblomov este o opera mareata, cum nu apare decat o data la foarte multa vreme. Sunt vrajit de acest roman si il tot recitesc”, spunea Tolstoi, pe buna dreptate, despre cartea lui Ivan Aleksandrovici Goncearov, scriitor rus al secolului al XIX-lea, volum aparut pe Strada Fictiunii, unde altundeva decat in Turul Clasic.

N-am o mare pasiune pentru clasicii rusi, drept pentru care m-am uitat cam descurajata la cartoiul de 500 si ceva de pagini intitulat „Oblomov” pe care l-am primit acum ceva vreme de la Editura Allfa. Insa dupa cele aproape 13 pagini ale primului capitol mi-am dat seama ca Goncearov si cu mine ne-am imprietenit. Tocmai il cunoscusem pe Oblomov, personajul central al cartii, care deja mi-era simpatic: un nobil incapabil sa isi administreze mosia, (innebunitor de) lenes si incet la fapta, dar cu o minte analitica si zbuciumata, care il purta cand in trecutul glorios, cand intr-un viitor (credea el) luminos si avand alaturi un servitor plin de aroganta, dar la fel de lenes si de putin interesat de problemele practice ale existentei precum stapanul sau.

Despre „Oblomov” s-ar putea spune ca este un bildungsroman, daca n-ar fi exact opusul: desi autorul ii urmareste faptele din tinerete si pana la moarte, nu se poate spune ca Oblomov evolueaza, ca se dezvolta intelectual sau moral, ca urca in pas sigur pe treptele propriei deveniri. Dimpotriva, Oblomov isi duce viata intr-o continua delasare si respingere a problemelor care apar, fugind de responsabilitati, delegand tot ce poate sa delege, de multe ori cu rezultate catastrofale, fugind de iubire, fugind de oameni, fugind de tot. Singurul lui noroc, unica raza de soare care lumineaza colturile acestei existente banale pare a fi prietenul sau Andrei Ivanici Stolz, un rus cu origini germane obisnuit sa ia viata in piept cu incredere si curaj si care incearca sa-l determine si pe Oblomov sa renunte la „oblomovism” (apatie, stagnare), sa isi gasesca si el cateva scopuri in viata si sa lucreze spre a le realiza.

Oblomov insa nu stie sa traiasca. Ideile lui despre viata, iubire, prietenie, responsabilitate personala si sociala sunt cu totul deplasate si nu se potrivesc deloc cu realitatea in care traieste. Oblomov este un individ care nu se grabeste niciodata sa faca nimic, planificand, visand cu ochii deschisi si uneori inchisi la cum ar dori sa arate viata lui, insa nu intreprinde nicio actiune concreta. Crede ca are tot timpul din lume sa faca ceea ce-si doreste si, tot amanand si iar amanand, anii i se aduna in spate, kilogramele i se aduna pe trupul obisnuit sa stea toata ziua in pat, fundalurile pe care isi duce existenta se schimba, insa fara ca el sa aiba vreun control sau sa depuna vreun efort, ci lasandu-se dus de curent fara nicio tinta. Oblomov este un exemplu perfect de om care nu traieste, ci este trait de viata si care isi iroseste orice sansa de a cunoaste fericirea adevarata. Nu pentru ca ar fi fost prost sau rau – dimpotriva, avea un suflet pur ca un bulgare imaculat de zapada – ci pentru ca „oblomovismul” era o stare de care n-a avut niciodata puterea sa se scuture:

– Oblomov: ti-am vorbit de multe ori despre el.
– Da, tin minte numele: este colegul si prietenul tau. Si ce s-a intamplat cu el?
– A pierit, a murit degeaba.
Stolz ofta si cazu pe ganduri.
– Si nu era mai prost ca altii, avea un suflet cinstit si curat ca sticla; nobil, delicat si – a disparut!
– Si de ce? Care a fost motivul?
– Motivul… ce motiv? Oblomovism!