Timp de doua secole (1118-1312), Ordinul Cavalerilor Templieri s-a numarat printre cele mai puternice organizatii care a influentat lumea Evului Mediu. Sustinuti de Biserica Romano-Catolica si raspunzand doar in fata acesteia, Templierii au cunoscut marirea, bogatia si taria, apoi decaderea si disparitia violenta.

In volumul „Doctrina secreta a templierilor”, aparut de curand la Editura Herald, Jules Loiseleur analizeaza marturii ale trecutului, acte, desene, monumente ridicate de Templieri, incercand sa descopere ce anume a dus la disparitia Ordinului, dizolvat prin bula emisa de Papa Clement al V-lea la 22 martie 1312 si daca Templierii erau unici in comportamentul lor. Ordinul a fost acuzat de erezie si interzis, capetele de acuzare cele mai importante fiind renegarea lui Iisus, scuiparea crucii si inchinarea la idoli. In cautarea adevarului despre vinovatia sau inocenta cavalerilor, autorul examineaza declaratiile facute de anumiti membrii ai Ordinului in ceea ce priveste felul in care organizatia se raporta la Iisus, initierea novicilor si inchinarea la Baphomet si in acelasi timp cauta asemanarile si deosebirile dintre regulile Ordinului Templierilor si diferitele comunitati religioase ale vremii.

Mai intai, Jules Loiseleur face o analiza comparativa a regulilor Templierilor si a sectei euchitilor, din care au evoluat alte trei secte, prima venerandu-l atat pe Dumnezeu Tatal, cat si pe cei doi fii ai lui, Iisus si Lucifer, a doua venerandu-i pe Dumnezeu si Iisus, fara a-l dispretui pe Lucifer, pe care il considerau creatorul lumii materiale, iar a treia secta il venera doar pe Lucifer. Credintele celei de-a treia secte au cunoscut o larga raspandire in epoca, iar Templierii s-au inspirat atat din a doua cat si din a treia. Ei considerau ca Iiisus, „fiul cel mic”, nu s-a intrupat, ca „este prea tanar” si nu merita venerat, doar Dumnezeu este cel caruia trebuie sa i te inchini, iar „fiul cel mare” trebuie recunoscut ca entitatea careia i s-a dat puterea de a se ocupa de omenire. Templierii nu ii puneau pe Dumnezeu si pe Diavol in antiteza, dimpotriva, ei lucrau impreuna. In capitolele urmatoare, autorul studiaza o serie de izvoare orientale, cautand raporturile si divergentele doctrinei Templului cu ale sectelor orientale, ajungand apoi la o cercetare a monumentelor atribuite Ordinului. La finalul cartii se regasesc si textele bulei de suprimare a Ordinului Templierilor, cat si alte documente referitoare la aceasta situatie.

Concluzia la care ajunge cartea este ca ereziile Templierilor nu erau nici pe departe unice, fiind strans legate de mediul inconjurator si de doctrinele sectelor contemporane cu ei, iar acuzatiile de sacrificare a unor copii, de venerarea pisicii ca unealta a Diavolului sau de inchinare la Baphomet, de comportamente brutale si imorale sunt nefondate. „Insultele aduse crucii, renegarea Mantuitorului, omiterea rostirii cuvintelor sacramentale in timpul liturghiei sunt consecintele negarii absolute a divinitatii lui Christos.[…] In ceea ce priveste crucea, catharii nu aveau niciun respect pentru acest simbol al credintei crestine. […] Aceeasi atitudine o intalnim si la bogumili. […] Dar ce ramane original si propriu Ordinului in aceasta doctrina? Nimic altceva decat amestecarea unor principii ale ereziilor din vremea Templierilor, in special cultul zeului superior simultan cu cel al zeului raului.”