Discriminarea femeilor in istorie si in lume a cunoscut si cunoaste inca multe forme, unele de-a dreptul incredibile pentru mileniul in care traim. Daca in tarile democratice statutul femeii este egal cu al barbatului, in unele colturi ale lumii aceasta nu este mai mult decat un accesoriu folosit de barbati dupa bunul plac.

„Fetele ascunse din Kabul” de Jenny Nordberg este o carte senzationala aparuta la Editura Meteor Press, care patrunde in lumea lipsita de drepturi si libertati a femeilor din Afganistanul zilelor noastre. Mai exact, relatarile se refera la perioada 2010-2011 pe care autoarea a petrecut-o intervievand, observand si ascultand povesti ale femeilor afgane de diferite varste si provenind din diverse medii sociale, femei tinere, varstnice, educate, analfabete, casatorite, logodite sau singure, dar cautand si opinii ale familiilor acestora, mame, tati, soti sau frati.

Pentru ca in Afganistan femeile apartin fie tatalui, pana la casatorie, fie sotului, dupa casatorie, iar nasterea unei fete este vazuta ca o nenorocire care se abate asupra unei familii, multe mame si tati aleg sa isi transforme nou-nascuta sau copila de cativa anisori in baiat, urmand ca la pubertate sau adolescenta sa o transforme la loc in fata. Copilele deghizate poarta numele de „bacha posh”. Acest obicei este frecvent in famliile care nu au decat fete si deci sunt privite cu dispret de societate si de rude, idealul fiind ca intr-o familie mama sa nasca trei-patru baieti – si daca apar apoi si cateva fete, situatia nu mai e atat de tragica. Daca ea insa are doar fete, toata lumea, barbati, femei, cunoscuti, necunoscuti o privesc cu sila si o considera o persoana de nimic. Asa ca, pentru a-si crea un bun renume in societate, aceste femei isi transforma cate o fata in „bacha posh”. Fie ca familia e saraca, fie ca e bogata, prezenta unui fiu este privita cu respect. O familie bogata are nevoie de un fiu pentru prestigiu, dar una saraca are nevoie de el in primul rand din ratiuni practice: pentru ca fetele nu au voie sa iasa din casa si deci nici sa munceasca, sustinerea familiei cade pe umerii reprezentantilor de sex masculin – tata si fiu/fii. Insa daca o fata este tunsa si imbracata ca un baiat si raspunde la un nume de baiat ea poate sa iasa din casa, sa stea in preajma barbatilor si sa faca diverse munci prin care sa aduca bani familiei.

Intr-o societate dominata de barbati, femeile afgane stiu ca lucrurile vor ramane asa pentru multe vreme. Regimurile politice care s-au tot schimbat de-a lungul timpului in aceasta tara islamica si care au incercat, unele dintre ele, sa vina cu o serie de drepturi pentru femei, nu au avut mari sanse de izbanda. In primul rand, barbatii (in mare parte analfabeti) sunt ingroziti ca ordinea societatii lor va fi data peste cap daca femeile ar avea voie sa iasa din casa cum vor ele, sa renunte la hainele lungi care le acopera cu totul sau sa isi aleaga soti dupa bunul plac (sau, mai grav, sa nu se marite deloc), iar educatia lor este privita cu si mai mare scepticism, pentru ca o femeie educata poate avea opinii si idei proprii care n-ar face decat sa aduca necazuri tuturor. Mai grav este ca majoritatea femeilor, lipsite fiind de educatie si de libertate, considera aceasta stare de lucruri normala: o femeie trebuie sa fie tacuta, supusa, imbracata modest, de preferat in negru si acoperita total (nu ca europenele despre care li se spune ca umbla dezbracate pe strada si ca se acupleaza cu sute de barbati), sa se marite si sa aiba cat mai multi baieti. Atat.

Exista totusi si parinti, tati educati si deschisi la minte care incearca sa schimbe, atat cat pot, regulile acestei societati rigide: fie isi cresc fetele ca pe baieti, fie le cresc ca pe fete, dar le trimit la scoala. In ambele cazuri, cand le vine randul sa se casatoreasca, la adolescenta sau dupa ce au terminat studiile, tatii incearca sa le gaseasca soti la fel de luminati, care sa le permita fetelor sa munceasca. Crescute ca baieti sau ca fete educate, aceste femei sunt mai increzatoare, mai sigure pe actiunile lor si la randul lor, alaturi de sotii lor, incearca sa le dea urmaselor alte lectii de viata decat cele ultra conservatoare. Dintre cele crescute ca baieti, unele raman asa pentru totdeauna, mai ales daca au avut norocul sa fie mai inalte decat femeile obisnuite, slabe, cu sprancene groase si cu voci mai grave. Gustul libertatii si intelegerea statutului ingrozitor al femeii le face sa nu doreasca sa renunte niciodata la hainele si tunsorile masculine si sa nu vrea sa traiasca niciodata ca o femeie obisnuita. „Din momentul acela, ea pricum nu mai este utila ca femeie. Corpul devine cu adevarat al ei doar cand nu mai poate fi insusit de altiipentru nasteri. O femeie afgana stearpa este considerata nu tocmai femeie, si exact asta isi doreste. Ea este o femeie care a renuntat la feminitate.” Oricum, cand ajung pe la 20 si ceva, 30 de ani, nimeni nu mai e interesat sa le ia de sotii si isi pot duce viata ca barbati, muncind, avand libertate de miscare, dar in singuratate – pentru ca nu isi pot gasi nici parteneri barbati si nici de femei nu sunt atrase (oricum, homosexualitatea fiind ceva de neconceput).

Majoritatea femeilor din Afganistan nu sunt insa atat de norocoase, mai ales daca provin din familii modeste sau foarte sarace. In copilarie sunt tinute intre patru pereti, pe strada merg doar insotite si in tacere, fara sa aiba contact cu baietii (daca se suspecteaza fie si cel mai mic act indecent, precum a privi spre un baiat sau a vorbi cu el, fata e dezonorata si va avea mari greutati in a se marita, iar unele chiar sunt ucise de familiile lor); la pubertate sunt practic vandute de tatii lor unor familii care pot plati sume frumoase (cu care rudele fetei sa traiasca mai bine pe viitor) si maritate cu oameni pe care nu i-au vazut niciodata si care de multe ori le trateaza cu violenta, considerandu-le mai prejos decat un animal, mai prejos decat o mobila. Dupa cum spune un tata liberal in gandire: „Poate ca intr-o buna zi, dupa ani de pace si prosperitate, regulile sociale se vor destinde si vor ingadui cultivarea optiunii si fericirii individuale. Deocamdata insa, familia si statutul ei sunt unicele constante posibile intre razboaie, iar ele trebuie pastrate cu grija.”