„Pale Blue Dot/Un palid punct albastru” este numele unei fotografii pe care sonda spatiala Voyager 1 a facut-o planetei Pamant de la o distanta de sase miliarde de kilometri pe 14 februarie 1990. De la aceasta poza vine si numele cartii publicate in 1994 de astronomul Carl Sagan, volum aparut in traducere in 2016 la Editura Herald.

„Un palid punct albastru” este scris in continuarea volumului de succes „Cosmos” (care a fost si transformat in serial documentar de televiziune) si abordeaza acelasi gen numit „pop-science”, in care autorul explica fenomene stiintifice pe intelesul publicului larg. Sagan face un rezumat al informatiilor existente pana la momentul scrierii cartii despre sistemul solar, pe care le combina cu teorii personale despre locul oamenilor in Univers si cu viitorul omenirii in spatiu.

Cartea poate fi citita si inteleasa nu doar de pasionati ai domeniului, ci si de persoane care nu au cunostinte de astrofizica sau astrobiologie, pentru ca autorul explica in termeni comuni misterele descoperite ale Spatiului, face o trecere prin istoria Pamantului si prin a omenirii si arata, printr-o frumoasa punere in scena a ceea ce ar vedea cineva plasat la diferite distante de Pamant, cat de marunti suntem ca fiinte umane in raport cu fenomenele care se petrec in cosmos, cum luptele pentru putere sau disputele noastre meschine nu inseamna nimic pentru Univers: „la scara lumilor – ca sa nu spun a stelelor sau galaxiilor – oamenii sunt neinsemnati, o pelicula subtire de viata pe o bucata obscura si singuratica formata din piatra si metal.”

Carl Sagan nu ii uita pe cei care au cercetat, au gandit si au indraznit sa spulbere credintele populare legate de Pamant, stele si locul omului in Univers (Copernic, Galilei etc), desi vremurile in care traiau nu le-au fost deloc prielnice, iar opinia publica i-a infierat si blamat pentru „ereziile” lor. Oamenii bisericii de pretutindeni au incercat pentru multa vreme sa ignore dovezile cum ca Pamantul este rotund, ca se invarte in jurul Soarelui, ca nicidecum nu este el centrul Universului, ca stelele pe care le vedem stralucind noaptea s-au stins demult, ca viata pe Pamant a aparut in urma unor procese chimice sau ca prezenta omului pe Pamant este mai veche de cateva mii de ani cum spun Scripturile.

Autorul e de parere ca si in trecut, dar si in prezent a fost si este nevoie de curaj pentru a accepta ceea ce suntem cu adevarat si pentru a ne cauta singuri sensul: „Tanjim dupa un Parinte care sa ne poarte de grija, sa ne ierte greselile, sa ne salveze de abaterile noastre copilaresti. Cunoasterea este insa preferabila ignorantei. Este cu mult mai bine sa imbratisezi crudul adevar decat sa crezi intr-o fabula consolatoare. Daca ardem de dorinta de a gasi un scop cosmic, sa descoperim atunci un tel demn de noi.”

Sagan vorbeste deschis despre programele de cercetare a spatiului la care a luat si el parte, despre sondele care au trimis informatii pretioase despre sistemul solar, despre forma si structura planetelor, despre lipsa dovezilor ca ar exista viata si in alta parte a Universului (ceea ce nu inseamna ca nu exista), despre piedicile intampinate in munca sa, despre misiunile pe Luna si despre posibilitatea ca, in viitor, omul sa gaseasca metode de a coloniza alte planete, spre exemplu Marte. Luna nu are ce sa ne ofere, e de parere autorul, insa teoretic este posibil ca in viitor omenirea sa isi construiasca asezari pe asteroizi, sateliti sau pe alte planete decat Pamantul, care insa nu ar trebui nici el tratat necorespunzator si eventual abandonat: „Descendentii nostri indepartati, stabiliti in siguranta pe multe lumi din sistemul solar si mai departe, vor fi unificati de mostenirea lor comuna, de respectul pentru planeta lor de obarsie si de cunoasterea faptului ca, indiferent ce alte forma de viata mai exista, singurii oameni din Univers vin de pe Pamant.”