„Daca filmul asta era american, probabil ca ar fi iesit mult mai prost”, i-am zis prietenului cu care eram dupa ce am iesit de la comedia „Te-nsori cu mine, bro?/ Épouse-moi mon pote”. Frantuzesc fiind, insa, n-a reusit sa candideze la categoria de cel mai prost film al anului, asa cum ma asteptam inainte sa-l vad.

Comediile frantuzesti mi-au lasat mereu o impresie placuta, probabil pentru ca, in urechile mele, franceza suna ca o limba foarte potrivita pentru a exprima ceva amuzant. Felul de a rotunji vocalele, tonalitatea si o eleganta a sunetului fac din aceasta limba una naturala pentru comedie. Dar nici pe departe o comedie „vulgara si homofoba”, asa cum au descris unii filmul realizat de marocanul Tarek Boudali, ci una delicata si simpatica. Probabil criticii astia sunt mai catolici decat Papa si corecti politic pana in panzele albe daca glumele din film li s-au parut offensive.

Despre ce e vorba, de fapt? Yassine (tot Tarek Boudali), un tanar marocan venit la studii in Franta pe banii stransi de la toate rudele pe care le detine, viseaza sa ajunga arhitect si sa construiasca pentru familia ramasa in urma cea mai frumoasa casa din sat. In plus, se si indragosteste de o colega desteapta si placuta, dar cam rotofeie (oare e politically correct sa ma exprim asa?), careia se pregateste sa-i ofere la petrecerea de final de scoala medalionul primit de la mama lui cu sfatul de a-l inmana „femeii vietii lui”. Dar Necuratul isi baga coada si, fix in seara de dinainte de examenul final, Yassine o face lata cu alti colegi. Dimineata, mult dupa finalul examenului, cand se trezeste din somn si din betie in fata usii, impuns de mopul omului de serviciu, isi da seama ca viitorul lui ca arhitect a plecat pe apa Sambetei, ba mai mult, ca daca vrea sa ramana in tara trebuie sa locuiasca si sa munceasca ilegal. Asa ajunge sa lucreze fara acte pe cate un santier si sa locuiasca intr-un apartament inchiriat de la un tip dur si belicos, pastrand, in plus, aparentele in fata familiei, ai carei membri il cred mare arhitect proiectand un viaduct – desi oamenii habar n-au ce e ala viaduct, li se pare ceva demn de fiul lor.

Dupa doi ani, insa, ramas si fara job si fara posibilitatea de a plati chiria, Yassine se vede nevoit sa apeleze la ultima solutie posibila de intrare in legalitate: casatoria. Bunul lui prieten Fred (Philippe Lacheau), un somer ahtiat dupa jocuri video, cu o iubita profesoara, care vrea sa se aseze la casa ei, e de acord sa ii devina sot si sa-l salveze de la a fi trimis in Maroc cu primul avion. Toate ar fi bune si frumoase daca pe urmele celor doi soti nu s-ar afla domnul Dussart, un inspector inversunat de la biroul de imigrari, decis sa ii prinda cu mata in sac si sa demonstreze ca au facut o „casatorie alba”, de convenienta, pentru a insela ochiul vigilent al statului. Mai ales ca Yassine o regaseste pe colega de care se indragostise in facultate (care acum arata ca un fotomodel, nu alta) si parca nu prea ii mai convine sa faca pe sotul fidel al unui barbat…

Acum, nu ca o sa radeti 90 de minute cu gura pana la urechi vazand aceasta comedie, dar e putin probabil sa nu apreciati umorul din diferite scene, precum cea in care Fred e nevoit sa se ascunda de mama lui Yassine venita pe nepusa masa sa-si viziteze fiul, si iese pe pervazul cladirii imbracat intr-un costum de piele foarte stramt si purtand o botnita, sub privirile unui autocar intreg de oameni de varsta a treia. Altfel, filmul nu exceleaza nici in violenta si nici in erotism de vreun fel, fiind totusi nerecomandat persoanelor sub 15 ani. Nu cred ca se duce cineva sa vada „Te-nsori cu mine, bro?” ca sa observe cum sunt vanati imigrantii ilegali, insa pelicula surprinde, sub camuflajul comicului, o realitate in fond trista, a unor oameni care vor sa-si faca o viata mai buna si uneori sunt nevoiti sa apeleze la subterfugii necaracteristice.

Filmul, distribuit de Ro Image, are premiera in cinematografele de la noi pe 8 decembrie.