Cronici film — 31 - 01 - 2018
“Cei 12 invincibili”, pe cont propriu in mijlocul iadului

Atacul terorist marca Al-Qaeda din 11 septembrie 2001 a schimbat fata lumii. “Cei 12 invincibili/12 Strong”, adus pe marile ecrane din Romania de Ro Image, spune povestea inspirata din fapte reale a grupului special care a raspuns primul atacurilor, curatand nordul Afghanistanului de fortele talibane.

Soldatii, fie ei si din fortele speciale, sunt, in fond, tot oameni: au neveste care ii asteapta acasa, au copii care vor sa fie dusi de mana la scoala si, in general, au sensibilitatile si temerile lor, chiar daca dorm cu pistolul in mana si sunt gata de lupta in orice clipa. Asa sunt si membrii echipei speciale americane comandata de capitanul Mitch Nelson (Chris Hemsworth), care, imediat dupa atacurile din 11 septembrie, se ofera sa mearga in nordul Afghanistanului pentru a distruge celulele talibane, in incercarea de a le impiedica sa antreneze si mai multi teroristi. Misiunea nu e deloc usoara, mai ales ca armata de 12 insi merge de-a dreptul in necunoscut. Cand unul dintre oamenii lui il intreaba daca s-a facut vreun zbor de test in zona in care se duc, capitanul ii raspunde fara sa clipeasca: “Noi suntem zborul de test”. Pus in legatura cu o capetenie afghana, generalul Dostum (Navid Negahban), Nelson dezvolta o relatie plina de frictiuni cu acesta, cauzata de diferenta de mentalitate, de cultura si de pregatire militara, insa echipele celor doi reusesc sa se acomodeze rapid impreuna si lupta cot la cot, din goana cailor sau ascunsi pe dupa stanci, distrugand treptat fortele talibane conduse de Razzan si croindu-si drum spre Mazar-I-Sharif, centrul de pregatire militara taliban.

Actiunea filmului surprinde foarte bine nu doar ce se intampla pe un camp de lupta, ci si dinamica relatiilor care se stabilesc intre aliati si intre adversari. Glumele intre colegi, divergentele de opinii intre lideri, incrancenarea confruntarilor cu un adversar viclean, toate sunt infatisate cu abilitate si din unghiuri interesante. Probabil ca discutiile, majoritatea in contradictoriu, dintre Nelson si Dostum sunt cele mai frumoase: Nelson este genul de soldat organizat, ordonat, care vrea sa aiba date precise pentru a putea coordona eficient si atacurile aeriene, in timp ce Dostum lupta intr-un stil care pare haotic, lupta cu inima, pentru o tara picata in mainile nepotrivite, pentru o zona, nordul, pe care el o condusese intr-o maniera deschisa, acordand drepturi egale la educatie si femeilor (care in prezent erau ucise daca erau prinse ca se educau si peste varsta de 8 ani) si favorizand tuturor accesul la cultura. “Tu vii dintr-o tara in care viata de acum pare mai interesanta decat viata de apoi”, ii spune Dostum lui Nelson, incercand sa-l faca sa inteleaga mecanismele care functioneaza in Afghanistan. “Aici, lucrurile stau exact invers: talibanii abia asteapta sa moara ca sa ajunga in viata de apoi si sa-si primeasca rasplata.” Nelson intelege pana la urma ca, daca ai o inima de razboinic si ochi de ucigas, cum zicea Dostum, n-ai nicio problema in a lupta cu pusca in mana, calare pe cal, impotriva mortierelor, a proiectilelor si a tancurilor T72. Pentru ca intr-o zona obisnuita de 2000 de ani cu conflictele, “cimitirul multor imperii”, trebuie sa stii sa te adaptezi sau mori.

Nelson e un tip de erou care n-are cum sa nu placa: nu e un robot fara sentimente, nu e o masina de ucis dezumanizata, il vezi cum ezita sa mai traga atunci cand observa la cativa pasi un copil inarmat, dar mort, il simti cum ii tremura vocea cand are o disputa cu Dostum pentru viata oamenilor lui si ii percepi frica atunci cand se afla intr-o situatie periculoasa pe care n-are cu ce s-o compare. Insa isi aduna subit curajul si fermitatea in situatii extreme, e dedicat oamenilor lui, dar si aliatilor de nevoie si stie sa se impuna, pastrand in acelasi timp o atitudine civilizata si blanda, care il ajuta si sa tina la glumele lui Dostum. “Nu am venit prea aproape? Caii nu se impaca bine cu exploziile.”, ii spune lui Dostum cand tocmai se pregatea sa trimita colegilor coordonatele pentru un atac aerian. “A, nu”, ii raspunde foarte serios generalul afghan, “caii stiu ca sunt bombe americane, n-o sa se sperie.”

Per total, filmul nu-i rau deloc: desi are doua ore, nu stii cand trec, pentru ca te implici in poveste, mai si razi, poate mai si plangi, poate iti mai si pui niste intrebari despre oameni si conflictele dintre ei si de ce lumea este cum este. Iar faptul ca acesti soldati din film si faptele lor chiar exista face totul si mai interesant. “Cei 12 invincibili” va avea premiera in cinematografele de la noi pe 2 februarie.



(0) Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Distribuie

Despre autor

Cristina Mitrea

Te-ar putea interesa si...