Lucian Dragos Bogdan: “Parfumul Cracoviei”

“Nasterea e un preaviz al mortii, tot asa cum dragostea e un cantec de lebada al suferintei ce va sa vina. Si-atunci, de ce tanjim cu-atata disperare dupa noi inceputuri?” se intreaba, pe blogul personal, unul dintre personajele romanului “Parfumul Cracoviei” scris de Lucian Dragos Bogdan.

Eu nu stiu ce sa raspund decat ca, probabil, toate inceputurile, chiar daca stim ca vor avea un sfarsit, au un rost in devenirea noastra. Pentru unii, inceputurile duc la schimbari totale, care ii smulg din tristete sau din plafonare si le aduc fericirea. Pentru altii, inceputurile sunt lectii si nu vin decat ca o confirmare ca sistemul in care traiau reprezinta, de fapt, fericirea. Si asupra personajelor romanului “Parfumul Cracoviei” inceputurile conteaza intr-un fel sau altul si lasa urme adanci.

Despre romanul aparut in colectia Casmir a Editurii Tritonic auzisem ca ar fi unul de dragoste, ceea ce m-a facut sa ezit mult timp pana sa ma apuc sa-l citesc. Nu pentru ca n-as avea incredere in talentul literar al autorului, ci pentru ca de la o vreme nu mai am rabdare cu povestile de iubire, nu ma mai incanta si nu ma mai surprinde nimic in ele. Pana la urma, cu totii iubim mai mult sau mai putin la fel, cu totii avem cam aceleasi impulsuri, trairi si vise. “Parfumul Cracoviei”, insa, nu bate apa in piua cu siroposenii plicticoase, dovedindu-se o lectura nu doar digerabila, ci chiar agreabila. Poate pentru ca e vorba de mai multe vieti care se intrepatrund cu maiestrie, de personaje bine creionate, cu existente dense si complicate, si, foarte important, de un final realist.

N-as zice ca “Parfumul Cracoviei” e un volum de dragoste in sens conventional. Da, niste oameni se indragostesc, se doresc, se cauta, traiesc ce n-au trait, experimenteaza cu mai mult sau mai putin curaj si asa mai departe. Mai degraba, insa, l-am vazut ca pe un roman-declaratie de dragoste pentru Cracovia, orasul care serveste drept fundal pentru actiune si ca pe un roman de viata, al unor oameni care sunt urmariti de trecut, care au vicii de care nu pot scapa, care isi fac ordine printre prioritati, care incearca si esueaza sau dimpotriva si care isi aleg mai mult cerebral decat emotional fiecare miscare. Poate ca daca ar fi fost scris de altcineva, autorul ar fi scapat haturile spre lacrimogen, dar Lucian Dragos Bogdan si-a strunit minunat creatia.

Vreo doua scene recunosc ca mi-au ramas nelamurite, dar sunt sigura ca exista cititori mai vigilenti care le vor prinde sensul. Intr-una dintre ele, un individ parcheaza mereu pe locurile destinate clientilor firmei unuia dintre personaje, iar acesta, ajuns la capatul rabdarii, roaga o colega sa il pandeasca si sa il anunte cand se intoarce “contravenientul” sa-si ia masina, ca sa aiba o discutie cu el. Colega il anunta, numai ca pana sa iasa, omul deja a intrat in masina si a demarat, fara sa i se vada figura. Ma asteptam ca respectivul sa fie cineva care sa conteze in actiune si sa aflam cine este si de ce, dar n-am aflat – sau, cum spuneam mai sus, undeva am pierdut eu firul. Si o a doua scena pe care n-am inteles-o este plasata la finalul unui capitol unde ni se arata ca unul dintre personaje a… facut un pas intr-o directie, dar ulterior aflam ca de fapt nu e asa. Dar, repet, probabil mi-a scapat mie ceva pe undeva.

De povestit nu va povestesc nimic, ca sinopsisuri gasiti si in alte parti, inclusiv la capatul unui click AICI, pe site-ul editurii Tritonic, unde poate fi comandata si cartea. Puteti doar sa ma credeti, in calitatea mea de cititor cu state vechi, ca e o carte buna, care o sa vi se lipeasca de degete si pe care o s-o dati gata in cateva ore.