Premiera spectacolului „Dumnezeul razbunarii”, o adaptare dupa piesa „Got fun nekome” a dramaturgului de limba idis Shalom Ash, in regia lui Alexander Hausvater, a avut loc pe 24 martie la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucuresti. O a doua premiera a spectacolului va avea loc pe 25 martie.

Premiera spectacolului „Dumnezeul razbunarii” a avut loc in Germania, in 1907, unde s-a si jucat timp de mai multe luni, dupa care piesa a fost tradusa in rusa si jucata la Sankt Petersburg si ulterior in poloneza, ebraica, engleza, italiana, franceza, olandeza, ceha, suedeza si norvegiana. In 1923 a avut premiera pe Broadway, unde a fost interzisa dupa cateva reprezentatii si toti actorii, plus producatorul, au fost acuzati si condamnati pentru obscenitate. Subiectul indraznet a facut ca piesa lui Ash sa fie, pe de o parte, apreciata si tradusa, iar pe de alta parte persecutata si interzisa.

Subiectul, care astazi nu mai este o problema pentru mintile educate si deschise, este unul care la vremea aparitiei piesei si mult timp dupa aceea nu avea cum sa fie altfel decat socant: Ieikl, un evreu casatorit cu Sure, o fosta prostituata, are la subsolul casei un bordel, de care incearca sa o tina departe pe fiica lor, Rivke, pentru ca vrea ca ea sa fie fata cinstita si sa se marite cu un barbat de isprava, dupa legea evreiasca. De altfel, Ieikl plateste sa i se scrie o Tora pe care fata sa o pastreze in camera ei si pe care sa o cinsteasca impreuna cu sotul pe care i l-a gasit el, student la iesiva (scoala evreiasca unde se studiaza texte relioase). Insa Rivke se indragosteste de Manke, una dintre prostituate, si planurile tatalui ei par sa se duca de rapa.

Ce a incercat – si a reusit de minune – Alexander Hausvater cu adaptarea lui a fost sa puna in scena nu doar piesa lui Ash ca atare, ci sa introduca in spectacol si fragmente din istoria reprezentatiilor ei, cu toate problemele intampinate, pentru a da spectatorului contemporan o viziune mai clara asupra piesei si implicatiilor ei. Vedem astfel cum diverse trupe de actori joaca piesa pe scene din lumea intreaga si, de fiecare data, reprezentanti ai autoritatii – fie un rabin ultragiat, fie un ofiter sau un politist – opresc spectacolul si ii someaza pe actori sa parasesca scena si uneori si orasul, acuzand trupa de indecenta, lipsa de moralitate si eventual de respect fata de comunitatea evreiasca. Dupa cum spune un rabin, „exista hoti, violatori, oameni care incalca legea, dar nu sunt evrei. Si daca sunt, de ce sa ii punem in piese de teatru?”

Rudi Rosenfeld il interpreteaza cu maiestrie pe Mlotek, naratorul, cel care apare de fiecare data cand piesa este intrerupta de autoritati si discuta cu reprezentantii acestora. Suferinta si neputinta lui Mlotek de a se opune se citesc in fiecare gest, iar daruirea lui fata de spectacol si incercarile de a-i face pe ofiteri sau rabini sa se razgandeasca sunt menite esecului, pentru ca ordinele nu se discuta, ci se executa. Uneori, ceea ce povesteste te face sa zambesti pentru o secunda, dupa care, in intervalul aceleiasi secunde zambetul iti ingheata pe buze, cand iti vin in minte realitatile vremurilor amintite de el. Ultimele reprezentatii au fost date in ghetoul din Lodz, in 1942: „Acolo aveam spectatori berechet! Veneau cu valizele la teatru… dupa care se urcau in trenuri”, spune Mlotek, si, daca initial esti amuzat, imediat iti amintesti in ce fel de trenuri se urcau acei oameni si amuzamentul piere ca si cum n-ar fi fost si este inlocuit de o tristete si de o furie pentru toate actele de atrocitate comise in timpul Holocaustului.

Viorica Bantas si Iolanda Covaci le interpreteaza cu mult suflet pe Manke, respectiv Rivke, legatura lor fizica si sentimentala fiind imaginata de regizor nu intr-un mod pornografic, ci cu o delicatete infinita, cele doua actrite reusind sa transmita catre public forta povestii de iubire dintre personaje, o iubire imbracata intr-o haina de puritate si care nu are in ea nimic murdar si condamnabil, intre doua fiinte umane pe care vremurile si comunitatea in care traiesc le impiedica sa fie fericite pe deplin.

Finalul vine cu actorii care sunt redusi la tacere pentru ultima data, spectacolul fiind oprit de un ofiter nazist care le promite ca daca mai aude vreun sunet din aceasta mostra de „cultura evreiasca” ii urca pe toti in trenuri. Asa ca spectacolul se desfasoara in tacere, dar chiar si asa sunt descoperiti in cele din urma si trimisi la trenuri, replica lui Mlotek „au plecat actorii, au plecat si spectatorii… vreo sase milioane” nascand din nou in cei din sala un sentiment de tristete adanca pentru ororile trecutului si pentru toate acele vieti curmate. Mlotek sfarseste prin a spune ca piesa se joaca, insa, in continuare, in suflete. Iar cantecul cu care ies de pe scena actorii este si el o expresie emotionanta a uimitorului spirit evreiesc care gaseste puterea de a merge mai departe si de a mai spera chiar si atunci cand nu mai e nimic la care sa spere: „Nu spune ca mergi pe ultimul drum/ Chiar daca cerul e plumburiu/ Veni-va ora binecuvantata/ Cand menirea noastra se va implini.”

Alaturi de texte, in idis si in romana, viziunea regizorala cuprinde o serie de efecte vizuale si auditive in concordanta cu actiunile si trairile personajelor, multa miscare, scene de impact care iti raman pe retina (proiectiile cu trenurile si cu ploaia, scena cu cersetorii care sunt miluiti de Ieikl si Sure, ceasul care le arata Rivkai si Mankai ca timpul lor impreuna s-a sfarsit) si, deasupra tuturor, o muzica obsedanta si cuceritoare. „Dumnezeul razbunarii” regizat de Alexander Hausvater este un spectacol desavarsit, complex, puternic, in care actorii si toata echipa implicata au dat tot ce au avut mai bun si care ar merita jucat si in restul tarii si chiar si in afara, pentru ca este nu doar un act artistic care merita impartasit, ci si un omagiu adus lui Shalom Ash, curajului si spiritului sau inovator.

La Teatrul Evreiesc de Stat, premiera de ieri s-a jucat cu casa inchisa si la fel se intampla si cu cea de azi. Spectacolul mai poate fi vazut, insa, in perioada imediat urmatoare, pe 3 si pe 13 aprilie 2018, de la ora 19.00, informatii despre piesa si bilete gasindu-se AICI.

Credit foto: Oana Monica Nae