Cand stii sa faci foarte bine un singur lucru si, in plus, iti si place sa-l faci, ce poate fi mai nedrept si mai terifiant decat ca, la un moment dat, sa nu ti se mai permita sa te apropii vreodata de el? Patinatoarea americana Tonya Harding, una dintre stelele pe gheata ale anilor ’90, a patit exact asa.

Cand am primit invitatia la avanpremiera fimului biografic „I, Tonya”, am incercat sa-mi amintesc de patinatoare asa cum am vazut-o la televizor si imaginea care mi-a venit in minte a fost a unei fete blonde, robuste, rosie in obraji, care plangea in fata arbitrilor din cauza unei probleme cu sireturile de la o patina, rugandu-i sa o lase sa isi faca de la capat programul intrerupt. Se intampla in 1994, la Jocurile Olimpice de la Lillehammer. In film, am aflat ca in afara de problema in fond minora cu siretul prost legat, in acel moment in sufletul Tonyei era o adevarata furtuna: era casatorita cu un sot care o batea, avea o mama care o maltratase si ea si cu care era in conflict permanent, si in plus era interogata de FBI pentru ca o colega de gheata, Nancy Kerrigan, tocmai isi luase un baston peste genunchi de la un atacator care se presupunea ca avea legatura cu Tonya.

De atfel, asa cum arata si filmul, toata viata acestei femei a fost o lupta neincetata. Provenind dintr-o familie saraca, lipsita de educatie, pentru ca a fost fortata sa renunte la scoala si sa se pregateasca intens ca patinatoare si avand o mama care isi schimba sotii regulat, care o agresa verbal si fizic, traumatizand-o complet, apoi cu un sot abuziv de care nu reusea sa scape nici cu ordine de restrictie, lucrand ca ospatarita ca sa se intretina, pentru ca si antrenamantele costau, Tonya s-a tinut totusi cu dintii de visul ei de sportiva. A fost prima americana care a reusit sa execute cea mai dificila saritura din patinaj la vremea aceea – triplu Axel -, era foarte buna din punct de vedere tehnic, insa nu statea bine la partea artistica, nu era gratioasa, pentru ca nimeni nu o invatase sa fie asa, si nici bani de costume frumoase nu avea initial, asa ca arbitrii o depunctau constant. Intr-o lume in care imaginea si glamour-ul erau totul, Tonya nu era decat „o taranca”, asa cum chiar ea spunea uneori, care nu reusea sa se ridice la pretentiile „aristocratiei”, nu era imaginea pe care America o dorea pentru campioana lor nationala.

Margot Robbie, care a avut viata grea cu acest rol (i s-a parut foarte dificil sa joace o persoana abuzata), s-a achitat totusi cu brio de sarcina. A reusit sa capteze esenta adevaratei Tonya, sa ne arate o fiinta traumatizata, vulnerabila, dar bataioasa, care a pierdut totul nu din vina ei, ci din cauza anturajului nepotrivit format chiar din familia si apropiatii ei. Sebastian Stan a intrat si el cu succes in rolul sotului limitat intelectual si violent, iar Allison Janney a facut din mama Tonyei un personaj absolut detestabil, exact asa cum trebuia sa fie – de altfel, doamna s-a si umplut de premii pentru interpretare rol secundar (Oscar, Glob de Aur, BAFTA etc).

Filmul – artistic, dar realizat sub forma unui documentar – nu e usor de vazut pe alocuri, desi umorul nu lipseste din scenariu si din viziunea regizorala, ba chiar e extrem de prezent. Ca femeie, chiar daca n-ai fost niciodata abuzata, chiar daca ai o mama buna si un iubit sau un sot exemplar, nu poti sa nu te cutremuri cand vezi de cata suferinta au parte unele reprezentante ale sexului tau, si totusi cata putere au in ele de a se ridica din cea mai groaznica fundatura si de a reusi sa inainteze. Si nu poti sa nu te gandesti cata durere si furie trebuie sa fie intr-un om atunci cand i se reteaza aripile, cand i se ia definitiv cel mai important motiv de a trai. Daca va faceti curaj sa-l vedeti, filmul „I, Tonya”, distribuit la noi de Cine Europa, poate fi vazut in cinematografele din Romania incepand de azi.