Dacă aveați impresia că Essex e un comitat ca oricare altul, după ce citiți romanul britanicei Sarah Perry, „Șarpele din Essex”, o să mai meditați puțin asupra subiectului. Pentru că zona, deși pașnică și cu nimic ieșită din comun la prima vedere, la o privire mai amănunțită pare să ascundă câteva mistere greu de explicat. Cel puțin de către mințile înclinate spre acceptarea cu ușurință a supranaturalului.

Cora Seaborne este o femeie înstărită din Londra, rămasă văduvă relativ tânără și cu un fiu care pare să sufere de o formă de autism, deși în secolul al XIX-lea nu se știa mare lucru despre această tulburare și lumea îl consideră pe băiat pur și simplu excentric. Scăpată de un soț abuziv (din amintirile Corei primim niște indicii despre tratamentele pe care acesta i le aplica uneori, fără a fi conduși, totuși, în profunzimea cauzei), femeia se mută la țară și începe să se bucure de libertate și să trăiască după propriile reguli, pasionată de științe naturale și de discuții în contradictoriu cu preotul satului. Restul localnicilor, începând chiar cu familia preotului, sunt și mai interesanți, pentru că majoritatea sunt convinși că în apele din vecinătate s-a întors după sute de ani un monstru venit să îi pedepsească pentru păcatele lor. Fiecare eveniment din sat căruia nu i se găsește o explicație (dispariția unei bărci, moartea subită a unei capre care părea perfect sănătoasă, contorsionările bizare ale unui grup de fete etc) este pus pe seama apariției acestui presupus șarpe marin, care se insinuează în viața comunității atât la modul fizic, cât și psihic, vorbindu-le și controlându-le mințile.

Sătenii sunt puși în balanță cu orășenii care se perindă prin sat, prieteni și cunoscuți ai Corei, desprinși de superstiții, dar fiecare cu agenda lui de probleme de rezolvat și de dorințe neîmplinite: profesioniști îndrăzneți și revoluționari, umaniști, filantropi de voie sau din vinovăție, femei independente, care nu vor să urmeze căile știute până atunci, luptători pentu drepturile celor mulți și lipsiți de educație și resurse financiare. Fiecare personaj are propriile drame, care ies la iveală pe rând, focusul mutându-se de pe unii pe alții în funcție de trăirile și deciziile luate de aceștia. Cora, în calitate de femeie eliberată de obligații și hotărâtă să trăiască fără să dea rapoarte despre alegerile pe care le face, trezește interesul romantic al bărbaților, dar reacțiile acestora sunt diferite și poate nu ceea ce am fi așteptat de la ei. Interesant este că nici unul dintre personajele principale nu este condus decât de propria rațiune și de propriile instincte, fără să simtă vreo vinovăție pentru anumite acte pur personale pe care societatea în general s-ar grăbi să le condamne.

Citind „Șarpele din Essex”, m-am simțit de multe ori ca într-un film. Autoarea scrie anumite pasaje într-un stil cinematografic, alegând să prezinte câte un moment desprins din timp așa cum este el trăit de mai multe persoane aflate la distanță unele de altele: în timp ce o persoană desfășoară o acțiune, în aceleași clipe o alta desfășoară altă acțiune, iar elementele naturale (păsările, vântul, apa) au și ele propriul ritm, totul fiind cuprins în câteva secunde. Mirosul este un element foarte important pe parcursul narațiunii, el este când plăcut și proaspăt, de lămâie, când grețos și înfiorător, de cadavru în descompunere. În ceea ce privește misterul, deși îți spui că așa-zisul supranatural sugerat trebuie să aibă până la urmă o explicație logică, romanul are grijă și să îți hrănească imaginația, să întrețină misterul, făcându-te să te îndoiești pentru o secundă de realitate, dar și să te facă să cauți mai abitir explicații rezonabile pentru fenomenele descrise în poveste. Și frumusețea cărții constă și în faptul că unele nu au o explicație clară și continui să îți bați capul cu ele chiar și după ce ai dat ultima pagină. 🙂

„Șarpele din Essex”, declarată cartea anului 2017 la British Book Awards, a apărut în traducere la Editura Nemira și poate fi găsită la preț redus cu un click AICI.