Emil Luca (Aeon Blank)

Aeon Blank cântă sub această titulatură din 2011, când Emil Luca și Alex Gabroveanu s-au apucat de compus și înregistrat piese. După albumul „Handmadegods & Godmadedemons” lansat în 2011 și „Dark Waters” în 2014, premiată cu Best Alternative Newcomer la Metalhead Awards 2013 si cu 3rd Place la Posada Rock Fest 201, trupa bucureșteană de alternative metal se pregătește pentru un alt material care va vedea lumina zilei anul acesta. Despre viitorul album, despre ce înseamnă să cânți rock în România și despre ce trebuie să fie și să nu fie rockul am stat de vorbă cu Emil Luca, vocea (și una dintre chitarele) Aeon Blank.

Ați lansat de curând single-ul „I Wish I Had A Gun”. Cu ce gânduri l-ați compus și cui vă adresați cu el?

Am compus piesa asta cu aceleași gânduri cu care am compus și restul pieselor, respectiv dorința de a încuraja oamenii să gândească. Poate părea bizar că în cazul de față am abordat un astfel de subiect, cum este dreptul oamenilor de a deține arme de foc, dar deh, noi unii parcă suntem sătui de piese de dragoste și de cântece cu subiecte foarte comode și “safe”. În esență, piesa este despre violență în general și despre cum ne raportăm noi, oamenii, la violența din jurul nostru. E o piesă care, așa cum cred că ar trebui să facă arta în general, mai degrabă ridică semne de întrebare decât să ofere răspunsuri. Cât despre publicul țintă, ne adresăm ca de obicei oricui vrea să asculte ceva diferit de mainstream și tuturor celor care, asemenea nouă, s-au săturat de aceleași piese de dragoste reciclate și para-reciclate.

Single-ul de la care am pornit discuția va intra pe viitorul vostru album, „Dystopia”, la care lucrați în prezent. Ce se poate dezvălui despre noul disc?

Păi hai să dezvăluim. Va fi un disc care va conține 14 piese, dintre care una sau două vor fi în limba română, ceea ce este o premieră pentru noi. Ca sound va fi destul de diferit de primele două albume. Pe lângă faptul că vom folosi acordaje grele pe toate piesele, acum avem un nou instrument în trupă, respectiv violoncelul, grație domnului Alex Grăjdeanu. Elementele astea îi vor oferi albumului, sperăm noi, un sound și un feeling aparte. Ca teme abordate, vor fi chestiuni precum comunismul, political correctness-ul, libertatea de exprimare, libertatea individului în societatea modernă etc. Va fi chiar și o piesă, „Lolita” pe numele ei, care tratează abuzul asupra copiilor, sexualizarea copiilor în media și alte lucruri de genul acesta. Fiecare piesă va avea un mesaj clar și o poveste a ei. O să avem și ceva colaborări, unele total neașteptate, dar deocamdată le ținem secrete, să nu stricăm surpriza. De mix și de master se va ocupa tot Adam Whittaker, cel cu care am colaborat și pe „Dark Waters”, dar de data asta încercăm să înregistrăm totul mult mai bine, așa că o sa sune mult mai fain decât ce am făcut până acum.

Clipul pentru „I Wish I Had A Gun” este unul puternic, realizat cu atenție, care pare să poarte un mesaj personal, dar și social. Voi cum ați dorit să fie perceput?

Am vrea să fie perceput ca un act artistic care dă de gândit. Atât și nimic mai mult.

Autorul unuia dintre comentariile de pe Youtube referitor la clipul vostru spune că ar trebui ca „rockul să rămână politic free zone”. Voi unde vă situați, ce credeți că trebuie să fie și să nu fie rockul?

Dacă nu mă înșel, comentariul respectiv este pe Facebook și este ceva de genul „Nu mai lăsați rockerii să aibă opinii politice”. Bun, nu-i mai lăsăm. Dar pe cine putem să lăsăm să aibă opinii politice? Ce gen de muzică trebuie să asculți ca să poți avea opinii în general? Dacă ascult manele pot să înjur un anumit partid? Sau poate dacă ascult hip hop sau pop mi se permite să merg la vot? Sau nu ar trebui să ascult nimic? Acum ce facem? Discriminăm oamenii în funcție de preferințele lor muzicale? Întreb de curiozitate, pentru că parcă era la modă să fim toleranți și inclusive, iar nenea care a scris asta părea că susține toleranța. În altă ordine de idei, ia să ne gândim mai mult la ce a scris băietul ăla. Pe cine vrea el să oprească? Pe rockeri, da? Păi ia să îi oprească el pe ăia de la Pink Floyd, pentru că „The Wall”, „Animals” și „Dark Side Of The Moon” sunt albume cât se poate de politice. Sau pe Rage Against The Machine. Sau pe Marilyn Manson, care l-a „decapitat” pe Trump în unul dintre ultimele lui clipuri. Până și punk-ul are o coloratură politică. Ca să nu mai vorbim de era hippie. Aaaaaa, sau ăia au voie și alții nu? Cine hotărăște asta? Acel comentariu este o imbecilitate din punctul meu de vedere. Tot din punctul meu de vedere, libertatea de exprimare este un drept care nu se discută. Iar rockul a fost strâns legat de politică de la bun început, pentru simplu fapt că a fost o cale de protest. I rest my case.

Cum este viața unei trupe de rock în România – să zicem Aeon Blank 🙂 – ce bucurii are, ce greutăți întâmpină?

Viața unei trupe de rock pe Planeta România este minunată. Aici, oamenii sunt extrem de pasionați de artă în general, sunt foarte exigenți și atenți cu ceea ce consumă cu inima și cu creierul și caută non stop artiști noi și diferiți. Avem milioane de fani care ne cumpără albumele și tricourile și care vin la concertele noastre, astfel încât avem suficiente resurse materiale ca să ne putem înregistra și promova piesele la cel mai înalt nivel. Există, de asemenea, atât de multe emisiuni care difuzează piese și videoclipuri rock și care promovează tinerele talente, că nici nu știi de unde să alegi. E totul ok. Nu ne putem plânge de nimic. În niciun caz nu se poate spune că ne luptăm cu morile de vânt. 🙂
Serios acum, cred că muzicianul de underground ar trebui să fie, așa, un fel de preot shaolin. El merge legat la ochi printr-un tunel întunecat și sar tot felul de chestii spre el din pereți. Jerbe de foc, săgeți, sulițe, alți shaolini. Iar el, priceput cum e, le evită pe toate, în speranța că la sfârșit va ajunge la capătul tunelului, va ieși din el și o dată cu asta și din underground. Ce să zic, scapă cine poate. Doamne ajută!

Cum se împacă pasiunea pentru muzică – și toată munca depusă în acest domeniu – cu viețile voastre personale?

Ei, ăsta e un mister. Se împacă. Greu, nu înțelegem exact cum, dar se împacă. Un mare merit pentru treaba asta îl au prietenele noastre. Câteodată mă mir cum de ne mai suportă. Timpul cred că e cel mai mare dușman al unei trupe de underground. Trebuie să ai job, că din muzică cinstită nu se poate trăi, chestie care îți ocupă, să zicem 9-10 ore pe zi. Pe lângă asta, trebuie să și compui, să și repeți, să și înregistrezi, să te și promovezi. Și, cumva, să nici nu uiți că ești încă viu și trebuie să trăiești, că asta fac oamenii vii în general. Concluzia e că, da, e greu, dar ne și place, că altfel ne apucam de altceva.

Aeon Blank

Trupe din aceeași ligă au relații diferite cu publicul: unele îl tratează aproape cu răceală, de la distanță, altele ies să facă poze cu fanii după concerte și stau cu ei la discuții pe diverse rețele sociale. Voi în ce relații sunteți cu oamenii care vă ascultă muzica?

Suntem în relații cât se poate de bune. Avem chiar oameni care ne urmează la diverse concerte prin țară, uneori chiar plecăm împreună din București. Nu ne place să ne comportăm ca niște vedete, ne bucurăm să interacționăm cu oamenii, că doar tot oameni suntem și noi. Nu mi-au plăcut niciodată atitudinile de superioritate, pe care unii le afișează uneori ca pe o medalie.

În afară de noul album, ce alte planuri muzicale mai coaceți pentru această a doua jumătate a anului?

Cel mai probabil va mai urma un lyric video prin august sau început de septembrie și încă un videoclip în toată regula cu puțin timp înainte de lansare. Urmează să anunțăm în curând și primul concert Aeon Blank în afara țării, lucru de care suntem foarte mândri, dar pe care îl și așteptăm cu mari emoții. Și sper să reușim să programăm și un mic turneu prin țară, ca să audă cât mai multă lume ce distopie frumoasă am făcut.