Am decis de curând să nu mai merg decât la filme despre care simt încă din trailer sau din sinopsis sau din distribuție sau din toate la un loc că îmi vor plăcea. Că mă vor atinge într-un fel care să mă determine să scriu o cronică pozitivă, prin care să vă recomand din tot sufletul un film de calitate. Experimentul mi-a reușit – până aseară, la „Animale fantastice: Crimele lui Grindelwald”.

Zic „până aseară”, pentru că am plecat de la film confuză. Pe de o parte, văzusem acum doi ani primul film al seriei, „Animale fantastice și unde le poți găsi”, și, cu toate că îmi plăcuse tare mult timidul și retrasul Newt Salamandră (Eddie Redmayne) și felul lui de a vedea lumea și de a aduna toate creaturile ciudate în valiza sa cea încăpătoare, filmul nu mă încântase pe deplin. Am adorat, pur și simplu, seria de pelicule „Harry Potter”, însa asta cu Salamandră nu a reușit să mi se lipească de suflet.

Confuzia vine din faptul că nu am identificat precis cauza pentru care nu m-a impresionat un film cu vrăjitori în condițiile în care chiar îmi plac filmele cu vrăjitori. Până la urmă, și vechea, și noua paradă a „Animalelor fantastice” are niște povești prezumtiv simpatice, cu magicieni buni și răi, creaturi periculoase (care se fac drăguțe și amabile în compania lui Newt, evident) conflicte mocnite, conflicte pe față, un individ care vrea să răstoarne lumea cu susul în jos și s-o așeze după bunul plac, vrăji aruncate în moduri dintre cele mai spectaculoase, identități secrete și identități revelate, povești de familie potențial tulburătoare, ba chiar și vreo două-trei povești de dragoste. În plus, Eddie Redmayne și Jude Law au tot respectul meu în calitate de profesioniști ai celei de-a șaptea arte, iar Johnny Depp e unul dintre actorii mei preferați – însă nu și în acest rol de Grindelwald, care nu mi se pare că-l coafează în mod deosebit, de tiran aproape blajin, care nu face crize de isterie și nici nu ucide mai mulți opozanți decât e necesar.

Și-atunci, de ce aseară m-am plictisit înfiorător? Poate pentru că două ore și ceva mi s-a părut un timp cam prea lung pentru a vedea, conform percepției mele, ceea ce au însemnat doar pregătirile pentru un al treilea film din seria „Animalelor fantastice”. Senzația mea, poate eronată, dar nu mai puțin personală, a fost că în acest film nu s-a întâmplat nimic cu adevărat interesant și că de fapt a fost mai degrabă un interludiu pentru următorul, în care se va da lupta cea mare între clasicul Bine, care are adepții lui și noul Rău, pentru că Răul e de fiecare dată altul, împreună cu adepții lui. Dar, având în vedere că, dacă am înțeles corect, mai urmează încă trei filme din această serie, probabil că deznodământul se mai amână.

Dacă ați văzut primul film cu „Animalele” și vă numărați printre cei care au rezonat profund cu acțiunea, personajele sau voi mai știți ce, trebuie să-l vedeți și pe acesta, pentru că practic e același univers care v-a atras, cu alte coordonate, o parte dintre personajele inițiale, plus altele noi și o partitură ceva mai consistentă pentru Grindelwald, că doar el e miezul în jurul căruia se țese acțiunea. Filmul „Animale fantastice: Crimele lui Grindelwald”, distribuit la noi de Vertical Entertainment, va avea premiera în cinematografele din România pe 16 noiembrie.