Am terminat de citit „Gâtul girafei” de Judith Schalansky, un roman în care personajul principal este o profesoară de biologie sociopată, lipsită de orice empatie față de elevii ei și de orice atașament chiar și față de membrii propriei familii.

Citind, n-am putut să nu mă întorc cu gândul la profesoarele mele de biologie avute de-a lungul școlilor. Și brusc am înțeles de ce toate erau reci, distante, aseptice, lipsite de orice interes față de noi. Pentru că în „Gâtul girafei”, intrând direct în mintea lui Inge Lohmark prin amabilitatea autoarei, vezi exact ce se petrece în capul unei profesoare de biologie: pentru ea, fiecare om e o adunătură de oase, mușchi, nervi, reacții chimice. 🙂 Nimeni nu este special, nimeni nu merită să faci caz de persoana lui, să te apropii, să te împrietenești. Cu atât mai mult dacă persoana este copil sau adolescent! Toate transformările hormonale care îi fac să arate într-un fel anume și să se poarte într-un fel anume sunt clar înțelese de Inge, care nu dorește nicio urmă de interacțiune umană cu acești indivizi plini de coșuri, prea obraznici sau prea timizi, care fac clasa să miroasă ciudat. Nu înțelege cum de una dintre colegele ei se împrietenește cu elevii, iar celor din clasele mari le permite să îi spună pe nume.
Elevii trebuie ținuți la respect: vii în clasă, le predai ca un robot, eventual îi întrebi câte ceva despre materie ca să le demonstrezi cât sunt de inepți și le mai dai câte o lucrare de control neanunțată doar ca să-i vezi cum transpiră și își ard creierii în găsirea unei soluții care să le aducă o notă decentă. De ce te-ar interesa să le trezești pasiunea pentru materia ta? De ce ai interveni atunci când îi vezi pe unii dintre ei, pe stradă, că atacă fizic o elevă neajutorată? Pentru Inge, viața e un dat al fiecăruia și fiecare trebuie să se descurce cum știe, fără ajutor. Selecție naturală: cine nu e în stare să se apere sau să lupte, dispare.

Povestea profesoarei este plasată în Germania, imediat după căderea Zidului Berlinului. Inge era din fosta Republica Democrată Germană, care, în ciuda numelui, era un stat comunist. Cunoscând aceste detalii, devine puțin mai clar de unde se trăgea atitudinea scorțoasă a profesoarei. Și totuși, cu toată propaganda comunistă la care fusese supusă aproape toată viața, Inge e mult mai mult decât un dascăl rece și sever, e unul complet distanțat de elevii ei. De altfel, nici soțul și fiica nu au parte de căldură din partea ei: la ce bun atâtea efuziuni sentimentale? Oamenii sunt doar niște ființe, ca oricare altele, în viață totul este zadarnic și, în definitiv, în cele din urmă murim cu toții. Iar noile reguli ale societății, libertatea nou-câștigată nu fac decât o impresie proastă asupra lui Inge, care nu poate și nici nu vrea să se adapteze la prezent.

Cartea are și un aspect grafic interesant, deoarece, pe lângă introspecțiile lui Inge legate de prezent și de trecut sau dialogurile sterile cu cei din jur, sunt reprezentate, în câteva desene, animale, plante, cromozomi etc. Printre desene regăsim și preferatele lui Inge, meduzele, ființe care demonstrează că te poți descurca foarte bine în viață chiar dacă n-ai creier. 🙂 „Gâtul girafei”, un roman ca o lecție de biologie și psihologie în același timp, poate fi găsit pe site-ul editurii All, in colecția Strada Ficțiunii, având o reducere de 50%, cu un click AICI.

Suntem rezultatul unei cârpăceli, suma tuturor părților din trecut, un produs provizoriu, care funcționează mai degrabă prost, plin de caracteristici de prisos. Târâm după noi tot trecutul. El ne face să fim ceea ce suntem, și e problema noastră să ne descurcăm cu asta. Viața nu e o luptă, ci o povară. Trebuie să o cari după tine. Cât poți de bine. O sarcină care ți-e trasată odată cu prima respirație. Ca om, ești în permanență de serviciu. Nu mori niciodată de o boală, ci de trecut.